Asociația scriitorilor liberi

Ideea pare năstrușnică, ea a luat ființă în cadrul unui podcast (aveți din start ocazia să dați vina pe social media) și încă nu dispune de o definiție clară. Pretenția să urmăriți o ora de înregistrare video pe youtube pentru a vă documenta mi se pare exagerată, așa că iată câteva detalii. Din dialogurile noastre străbate ideea că scriem fiindcă ne face plăcere și nu avem nici o obligație față de cineva, persoană sau instituție. Cu alte cuvinte noi suntem neacreditați, neafiliați și cu adevărat independenți. În consecință n-avem funcții executive (președinte, secretar) și nu recunoaștem calitatea de membru. Nu suntem îndărătnici, dar nu poți vorbi de membri ai unei organizații sau ce o fi ea, atunci când nu există primiri sau excluderi. Adică vine pur și simplu cine vrea, stă cât vrea și pleacă atunci când îi cade bine, tot după modelul social media. 
Da, pentru noi literatura este o formă de socializare, deci nu e constrânsă să atinga niște obiective. Credem că este o atitudine firească în contextul creșterii vertiginoase a producției de carte fără o piață pe măsură. Banii nu constituie problema, ci faptul că într-o oarecare măsură, tot artă pentru artă se face peste tot, oricare ar fi pretențiile. Dacă cunoști, iubite cititorule, un scriitor care trăieste pe seama vânzării cărților pe care le scrie, te rog să-mi dai de știre și promit să șterg această postare cu gestul punerii de cenușă în cap. Până atunci, însă...
Deja bătrânul Johann Wolfgang (Goethe pentru autorități) scria ‚Dichtung und Wahrheit’ – ficțiunea și adevărul, devenita la Titus Popovici ‚Puterea și adevărul’. E ușor să ne închipuim tot felul de lucruri, mai ales daca le dăm o interpretare ritualică. Ritualul ne introduce în universul formal conceput pentru uzul propriu. Ceilalți, adică 99,99 la suta din oameni nu au habar de ce au pierdut și nici nu-și fac probleme din cauza aceasta. 
Și din moment ce ne-am definit afinitatea față de literatură drept hobby e normal să facem cu bucurie ceea ce facem. În Galaxia Gutenberg am fi fost probabil cititori, am fi așteptat cu înfrigurare la ușa librăriei cărțile vedetelor noastre. Eventual speram la o semnătură pe cartea pe care tocmai am cumpărat-o, poza cu autorul nu era ceva accesibil pentru categoria noastră, adică no name. Am fi trecut de 2-3 ori pe saptamână pe la chioșcuri, am fi cumparat câteva reviste și le-am fi citit cu plăcere la cafea. Telefonul era atunci doar un obiect care suna și la care vorbeiai cu cineva, dacă erai în preajma aparatului legat cu un cablu de perete, aparatul, evident, nu abonatul. 
Timpul nu se întoarce, librării au mai ramas doar câteva, chioșcurile au dispărut aproape de tot, cine străbate jumătate orașul ca să nu gasescă ceea ce caută la ce a rămas din librării și chioșcuri? Cine face acest gest, când telefonul e la îndemână și găsești tot ce vrei dar și ce nu vrei pe ecranul aparatului? Mai există câțiva excentrici care vin de departe să constate că ori s-a inchis chioșcul ori librăria nu a auzit de autorul pe care îl caută. Ei au în jur de 80 de ani și o fac pentru că nu au ceva mai bun de făcut. 
Nu e o consolare, dar nici în alte domenii situația nu e diferită, până și o profesie sacră ca medicina a ajuns sa fie concurată de Google sau Chat GPT. Mediul universitar are o dilemă, fiindcă nu dispune de o metodologie singură de departajare a eseurilor originale de cele compilate de AI. Plagiatul a devenit preistorie, actualitatea înseamnă un eseu de 30 de pagini cu bibliografie și rezumat de 300 de cuvinte compilat in 3 minute de un soft nu prea performant, cele performante fac cu totul alte minunății. 
Și noi ce vină avem? În fond nu ne legăm de nimeni, suntem prietenoși și toleranți si nu îndemnăm la acte împotriva codului moral. Poate vă alăturați și veți afla.