Povestiri din vechiul Imperiu: Joachim Muller, îngerul cu aripi de lemn și zăpadă

Doi artiști din vechime se luaseră odată la întrecere, vrând să afle care din ei poate zugrăvi mai aproape de adevăr lumea vizibilă. «Am să-ţi demonstrez, acum, că eu sunt cel mai bun», a spus unul dintre ei, arătându-i celuilalt o perdea pictată. «Ei bine, trage perdeaua», i-a cerut acesta, «să vedem tabloul». «Perdeaua este tabloul», i-a răspuns cel dintâi, râzând.” (Nikos Kazantzakis)
Pășesc, din nou, în visul meu, mărunt, adâncit în emoții, vechi, eu sunt cel vechi, văd pe muntele îmbrăcat în negre cețuri același înger , deloc bucălat, diform oarecum, mărunt ca și mine, un înger cu aripi de zăpadă. O mână i se lungește spre orizontul albicios, plin de chiciură, iatr acolo se deschide o ușă, o trapă printre amintirile bătrânului și senilului Imperiu ... pășesc mai departe, văd din ce în ce mai bine oamenii, clădirile vechiului Burg al Bistriței , cu străzile lui, cu pasajele lui și Biserica cu Turnul ei cel mare, semeț ca un Habsburg. 
Aș putea spune că, alerg, poate că alerg pe străzile așezate precum niște petale în jurul pistilului care e Biserica, toate aceste străduțe au ca punct terminal Biserica. E frig, poate e noiembrie cu lutul lui înghețat, sau chiar decembrie, dar unul nu cu foarte multă zăpadă.
Atîrnate de gulerul înserării, felinarele revarsă o lumină istovită, fără putere. Orășelul pare părăsit, trist și singur, mai degrabă, mda, mai degrabă îl poți asemăna cu un bătrân rămas singur, rătăcit prin pustietatea propriilor gânduri despre tinerețea pierdută. 
Totuși, întunericul cețos, asediat de vânturile ce coboară din vechii munți Călimani, mai este deschis de câte o lumină provenită de la fereastra unui case mai mari. În visul acesta, întodeauna, dar absolut întodeauna trag după mine un brad, un brad scofâlcit, rămas demult fătă acele lui verzi, poate un brăduț cu beteală găsit pe un loc viran plin de gunoaie. 
Pe străzi nu mai e nimeni sau, mă rog, aproape nimeni. Puținii trecători par niște spectre, poate chiar sunt, deși, intrusul în această lume veche  pare să fiu chiar eu. Undeva, poate pe o stradă lăturalnică la care ajungi printr-un pasaj , par să se audă voci, iar, mai departe de stradă, ieșind din arcadele grave ale Sugăletelor, se aude zgomotul făcut de roțile unei trăsuri. Nechezatul cailor despica liniștea înghețată a acestei nopți.
Mă opresc în fața unei porți masive a unei clădiri cu două caturi, ce a aparținut cândva, demult de tot, lui Thomas Werner, judele căruia domnitorul moldovean Petru Rareș i-ar fi tăiat capul. Acum, aici în clădirea care aproape că se prăbușește, nu mai locuiește nimeni sau aproape nimeni. Marea poartă stă într-o rână, așa că o deschid ușor și mă strecor în spațiul acela închis care îi lasă oaspetului posibilitatea obișnuinței cu marea curte pavată înttodeauna de vechile familii săsești. 
E pustiu acum, pustiu, frig și mizerie, cu scările interioare căzute și zidurile mîncate de ani. Zgomotul pe care îl fac cu papucii mei cu talpă de lemn scurtcircuitează liniștea mormântală: întunericul e desăvârșit iar apăsarea beznei îmi dă fiori. La unul din geamurile unei clădiri mici și scunde aflată în fundul curții, o lumină anemică, poate e o lumânare, un opaiț ce abia mai pâlpîie. 
Un vânt rece, o simfonie sinistră se insinuează printre ungherele clădirii, curge precum un venin printre pietrele din curtea dezordonată, alungând șobolanii în găurile lor puturoase.
Când deschizi ușa, ai vrea să spui așa: Aşa vorbeşte mai departe Domnul: „La* vremea îndurării Te voi asculta şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune** să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor* de război: ‘Ieşiţi!’ şi celor ce sunt în întuneric: ‘Arătaţi-vă!’ Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele.
Nu le va fi foame*, nici nu le va fi sete; nu-i** va bate arşiţa, nici soarele, căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi† şi-i va duce la izvoare de ape. Voi* preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite.” Iată-i* că vin de departe, unii de la miazănoapte şi de la apus, iar alţii din ţara Sinim (Isaia 49) și spui așa gândintu-te la Luther: „Hier stehe ich, ich kann nicht anders, Gott helfe mir. Dar, deschizând ușa mai bine țipi, acolo, înăuntru, într-o încăpere deloc mare, sărăcăcioasă, stau în jurul unei mese abia rindeluită, dintr-un lemn greu, aspru, neîmblânzit, stau așezați cinci copii. Poate vor să cânte, poate vor să se roage: cinci copilași cu mînuțele împreunate pentru rugăciune, o rugăciune căutată în jurul unui brad pe care doar ei îl văd sau o colindă : O Tannenbaum, o Tannenbaum,Wie treu sind deine Blätter!Du grünst nicht nur zur Sommerzeit,Nein, auch im Winter, wenn es schneit.O Tannenbaum, o Tannenbaum,Wie treu sind deine Blätter!
 Aşa vorbeşte Domnul: „Unde este cartea* de despărţire prin care am izgonit pe mama voastră? Sau căruia dintre cei ce M-au împrumutat** v-am vândut? Vedeţi, din pricina fărădelegilor voastre aţi fost vânduţi† şi din pricina păcatelor voastre a fost izgonită mama voastră. Pentru ce nu era nimeni când am venit? Pentru ce n-a răspuns nimeni când* am strigat? Este mâna** Mea prea scurtă ca să răscumpere? Sau n-am Eu destulă putere ca să izbăvesc? Cu† mustrarea Mea, Eu usuc†† marea şi prefac râurile*† în pustie; peştii†* lor se strică din lipsă de apă şi pier de sete! Îmbrac* cerurile cu negura de jale şi** le învelesc cu un sac.”

Bărbate, bărbate, ce brad frunos ai adus pentru copiii noștri, ce frumos e bradul, ai adus bomboane și turtă dulce, mâncărurile unui Crăciun îmbelșugat, îmi spune o femeie, poate încă tânără, poate, zic, că păru-i era cernit iar lumina din ochii-i de-un irespirabil verde era aproape stinsă, nu mai lumina fața și ea cândva frumoasă, acum cu riduri săpate tot mai adânc în jurul ochilor .
Cei cinci copilași par să se roage mai departe în tăcere: un cântec mut se ridică în jurul bradului invizibil.
Dar copiii nu respiră, doar niște statuete de gips, da, da, iată, niște îngeri de gips ce ar vrea să își desfacă aripile  și să zboare spre cerul lui Dumnezeu. Iar femeia, femeia  aceia, cea care își îndemna bărbatul să așeze bradul, nu era, mai bine spus era o lebădă albă și mare ce își întindea aripile spre un nevăzut cer.
O lebădă albă și mare din gips...
... În cele din urmă l-au găsit, deși, cu siguranță, Hans Joachim Muller, și-ar fi dorit cu totul altceva, poate chiar o primire în Cerurile, în Raiul de unde Domnul îi alungase pe oameni. L-au găsit într-o dimineață neagră și însingurată, așa cum sunt diminețile de Adevent: chircit, un trup strâns, contorsionat, o bucată mare de carton gudronat împăturită în grabă. Poate un manechin de gips încătușat de propriile mâini și picioare, iar capul, capul acoperit de părul vâlvoi, alb-cenușiu, cu o gură schimonosită într-un țipăt al uimirii și deznădejdii și ochii adânciți în orbitele de culoarea lutului, negri, fără vreo urmă de lumină în ei. 
Așa l-au găsit în dimineața aceia întunecată de Advent, aruncat cu disperarea unui sinucigaș, asupra orgii lui, o ultimă încercare de-al îndupleca pe Dumnezeu să îl primească în Ceruri pentru a-i cânta ultima Mesă

MISTERUL DE LA TURNUL BISERICII EVANGHELICE
Adevărul despre moartea organistului Joachim Müller şi cumplitul sfârşit al domnişoarei Hannelore / Blestemul sângeros al Casei Beuchel / O spovedanie dincolo de mormânt
De la corespondentul nostru special, Thomas Werner

Săptămâni de-a rândul, o tăcere de plumb s-a așternut peste burgul nostru, zdruncinat din temelii de tragedia care a pătat cu sânge nevinovat piatra vechilor ziduri cetăţeneşti. De la îngrozitorul act ce a zguduit comunitatea noastrӑ — azvârlirea nefericitei domnișoare Hannelore K. din vârful Turnului Bisericii Evanghelice —, zvonurile cele mai absurde şi tenebroase au circulat prin cafenelele şi berăriile din renumita Piaţă a Neamţului. Astăzi, însă, prin investigațiile noastre stăruitoare şi prin graţia unor documente găsite în chilia dintre clopote, suntem în măsură să aducem la lumină adevărul crud despre cum a pierit Joachim Müller, muzicianul de o genialitate bolnavă, dar şi originea blestemului care i-a mistuit mintea.

O crimă monstruoasă sub semnul lebedelor
Noaptea de 2 Octombrie va rămâne întipărită în analele negre ale Bistriţei. Potrivit mărturiilor nocturne, sunetele orgii din biserică au răsunat până târziu în noapte, însă nu purtau armonia sacră a lui Bach, ci dizarmonii halucinante, ce păreau smulse din gâtlejurile demonilor.
Ceea ce a urmat depăşeşte orice imaginaţie umană. Rătăcit de o gelozie mistică şi posedat de viziuni macabre, organistul Joachim Müller a adus-o pe tânăra sa logodnică, Hannelore — o fiinţă de o puritate angelică —, în galeria superioară a turnului, la o înălţime de peste şaizeci de metri. Acolo, într-un ritual satanic, a fixat pe spatele nefericitei fete două aripi uriaşe, confecţionate meticulos din penele lebedelor pe care le măcelărise cu câteva zile înainte pe iazul de la marginea oraşului. Cu un strigăt de demenţă, strigând că ea  părăseşte pământului pentru a zbura în cer, a împins-o în gol. Trupul pângărit al fetei s-a prăbuşit pe caldarâm, iar imaginea aripilor albe îmbibate în sânge a încremenit inimile primilor martori sosiți la faţa locului.
Cum a murit cu adevărat Joachim Müller?
Ziarele din Capitala Imperiului Nostru au speculat grăbit că organistul s-ar fi aruncat în spatele logodnicei sale ori că ar fi fost împuşcat de gărzile orăşeneşti. Bistritzer Allgemeine Zeitung este în măsură să dezmintă categoric aceste fabulaţii!
Joachim Müller nu a murit prăbuşindu-se de pe turn şi nici atins de vreun glonte. După ce a comis actul abominabil, rătăcitul s-a baricadat în camera mecanismului orologiului. Când forţele de ordine au spart uşile masive de stejar, l-au găsit pe Müller zăcând prăbuşit peste levierele gigantice ale ceasului.
Medicul oraşului, Dr. E. von Rosenberg, a constatat moartea prin ruptură cardiacă masivă şi congestie cerebrală. Creierul lui Müller simplu a ars sub presiunea propriei nebunii. În ultimele sale clipe, cuprins de o febră monstruoasă, organistul şi-a smuls cu unghiile propria carne de pe braţe şi a încercat să înghită mecanismul de bronz al unui pendul mic. A murit sugrumat de propriile deliruri, privind fix spre mecanismul orologiului care continua să bată necruţător.
Rădăcinile răului: Sângele judelui Andreas Beuchel
De ce a înnebunit Joachim Müller? Aceasta este întrebarea ce a frământat întreg oraşul. În însemnările sale confuze, descoperite de subsemnatul sub pardoseala de la orga bisericii, se află cheia acestei enigme teribile.
Müller nu purta numele strămoşilor săi adevăraţi. Cronicile vechi ale oraşului atestă că el era ultimul vlăstar pe linie maternă al neamului Beuchel! Strămoşul său direct nu era altul decât Andreas Beuchel, fostul jude al Bistriţei de la jumătatea secolului al XV-lea — omul care a fost decapitat pentru înaltă trădare şi alianţe oculte, după ce fusese acuzat că a vândut secretele cetăţii şi a pătat masa sfântă a oraşului.
În familia Beuchel, furia şi viziunile au fost o moştenire de sânge. Păcatul trufiei lui Andreas s-a transmis ca o molimă peste generaţii: bunicul lui Joachim a pierit într-un ospiciu din Viena, iar tatăl său şi-a curmat zilele înghiţind cioburi de sticlă.
Joachim a crescut sub apăsarea acestui blestem al sângelui. În jurnalul său, el scria obsesiv: „Sângele judelui îmi urlă în urechi. Mi se cere o jertfă de carne şi sânge pentru ca Turnul să nu se prăbuşească peste păcatul strămoşului meu.” El credea că Hannelore era singura care îl putea elibera de demonii familiei Beuchel, însă doar dacă îi dădea aripi să zboare spre Paradis.
Încheierea unui capitol negru
Astăzi, orga bisericii noastre tace, iar umbra turnului pare mai grea ca niciodată. Săbiile justiţiei umane nu l-au mai putut atinge pe Joachim Müller, căci judecata divină l-a secerat în chiar lăcaşul faptei sale. Dumnezeu să aibă milă de sufletul purei Hannelore şi să odihnească, dacă mai este cu putinţă, sufletul chinuit al ultimului Beuchel!

Bărbatul cu o coamă albă și îmbrăcat în Pfarrer, aruncă cu un zâmbet ironic ziarul pe masă, un obiect vechi, ajuns în Parohie încă de pe vremea lui Iosif al II-lea și al marii răscoale din Apuseni a lui Horea, Cloșca și Crișan. Se spune că pe acea măsuță ar fi fost scrisă porunca de tragere pe roată a capilor răscoalei, dar, cu siguranță, e doar o altă legendă. Coborî încet, încet de tot scările ce despărțeau camera de rugăciune și studiu de beciul Casei Parohiale format din două încăperi mari și cuprinse între grave și taciturne arcade gotice. În prima încăpere ce părea mai mult o cameră de tortură din întunecatul Ev Mediu, la o masă masivă din lemn și fier, erau așezate pe scaune trupurile decapitate a cinci copii cu vârste cuprinse între 5 și 15 ani legate cu niște curele. În fața fiecărui copil era pus capul acestuia, iar în capul mesei o altă imagine la fel de înspăimântătoare: trupul unei femei și el decapitat, capul fiind așezat la mijlocul mesei. În fața fiecărui trup decapitat ardea câte o lumânare. Bărbatul trecu aproape indiferent prin încăpere, intră într-un spațiu și mai întunecat, fără niciun mobilier, doar un scaun ce stătea sub o grindă de  care era atârnat un ștreang. Se urcă pe scaun, își trecu ștreangul pe după gât și înainte de-a lovi scaunul spuse cu o voce șocant de calmă: : „Hier stehe ich, ich kann nicht anders, Gott helfe mir.
Pe prima pagină a celuilalt ziar rămas nedeschis stătea scrisă dată: 28 iulie 1914 și titlul mare : „An meine Völker!” („Către popoarele mele!”)