CATEDRALA DE APĂ- AUTOR: DOREL COSMA FLUX ȘI REFLUX AL CĂLĂTORIEI DE LA TĂCERE LA CUVÂNT – Prof. Mirela Rus

„Poezia este dimineața omenirii, istoria sentimentelor înălțătoare, îndemnul permanent către bine și adevăr.”                                                       (Eusebiu Camilar)

 

Volumul de poezii „Catedrala de apă” pe care ni-l oferă spre încântare și meditație domnul prof. dr. Dorel Cosma are un titlu extrem de sugestiv, asupra căruia doresc să mă opresc la începutul acestei cronici.

Termenul „catedrală” are semnificații profunde, una dintre acestea fiind împărtășirea din CUVÂNT, deoarece ne duce cu gândul la un mare potir simbolic. Apoi, gândindu-ne că o catedrală are coloane, acestea simbolizează veșnicia în tradiția creștină. Un alt element important îl reprezintă clopotele pe care le are orice catedrală sau biserică, iar acestea sunt un simbol al „glasului” lui Dumnezeu și al Bisericii. Este vorba așadar despre o chemare la comuniune, la părtășie.

Cuvântul „apă” denumește elementul esențial al vieții, al regenerării, al purificării. Semnificația principală este însăși originea vieții, matricea universului. Se știe că în basme „apa vie” reda sănătatea și vigoarea, chiar viața. De asemenea, apa înseamnă curgere, ciclicitate, dar și efemeritate. Putem astfel identifica timpul măsurabil (efemeritatea) și atemporalitatea (veșnicia). Nu în ultimul rând, apa simbolizează feminitatea, maternitatea, așadar, cum am mai amintit, originea vieții.

În poezia ce dă titlul volumului, „Catedrala de apă”, ni se dezvăluie o mărturisire de credință, acel „clipocit” ce rămâne în „oceanul fără țărm”. Clipocitul acesta, aparent nesemnificativ, acest licăr de credință, chiar dacă este într-o stare latentă uneori, este atât de încăpățânat, încât renaște însuși sensul vieții prin el.

Un cuvând cu profunde semnificații este TĂCEREA. De ce a devenit tăcerea lege? Ne punem această întrebare deoarece tăcerea duce la pierderea sensului, a direcției, a simțurilor: „nu mai vezi/ nu mai spui/ nu mai simți”.

Unele poeme ale volumului sunt adevărate strigăte de revoltă împotriva absurdității politicului ca pare a anula „memoria pământului” și „plugul adevărului” ; atunci autorul, sau mai degrabă vocea lirică a acestuia, se întreabă: „râde iarăși primăvara?”

ADEVĂRUL – un alt element cheie al lucrării de față. A devenit adevărul un cuvânt tabu? El rătăcește buimac prin mulțime…De fapt, există două feluri de adevăr, simțite, trăite de către noi toți: un „adevăr care domină”, cel al puterii care subjugă de cele mai multe ori, și un „adevăr al celor mulți”, croit demult, prin sudoare și trudă.

Volumul „Catedrala e apă” e precum o mare, ale cărei valuri vin învolburate spre mal, să spele, să strige, apoi se retrag, lăsând loc liniștii și brizei blânde. De aceea, după versuri care strigă, care întreabă, retoric, descoperim câte un colț de rai, fie imaginar, pe care autorul îl găsește și ni-l oferă, proiectat într-o imagine a Crăciunului. Cititorul poate regăsi acest colț de rai și în evocarea ochilor mamei, ființa ce și-n tăcere vindecă frica și transmite energia vitală. Poetul Dorel Cosma rămâne în această sferă a maternității, a feminității despre care aminteam la început, creând o adevărată odă dedicată femeii, pe care o numește „dimineața lumii”.

Credința, apropierea de biserică și de Dumnezeu a autorului răzbat în versuri precum cele din poezia „Din Joia Mare”, transmițându-ne convingerea că din întuneric se naște lumina. „Credința-n  zilele de-apoi” despre care George Coșbuc, în „Moartea lui Fulger” spune că „e singura tărie-n noi” o vedem în versurile poetului Dorel Cosma corelată cu speranța, încrederea într-un mâine care te așteaptă cu brațele deschise.”

Și iar TĂCERE, precum o împărăție – singura care vorbește despre lumina din „inima care așteaptă”.

Momentele de încântare și de frumusețe trăite de către autor în timpul călătoriilor sale, bucuria clipei atunci când inima întâlnește drumul, sunt evocate în poeme pecum „Treviso” sau „Veneția nu doarme”

Volumul acesta este o pendulare între fericirea unei clipe ce devine eternitate și tăcerea sau tristețea unor realități apăsătoare, precum cea în care „Moș Crăciun nu mai aduce daruri”. Însă, dincolo de orice, rămân doar acestea trei: Credința-Speranța-Iubirea: „singura cale spre Împărăția Luminii”.

Uneori discursul liric pare rostirea unei clipe între „tine și tine”. Este vorba aici despre o întoarcere la noi înșine, o călătorie spre sinele nostru.

O temă profundă este cea a dorului, „cel mai frumos și dumnezeiesc sentiment”, după cum îl definește Mitropolitul Bartolomeu Anania. Acesta (dorul) începe, în viziunea autorului, cu un zbor. Dorul nu are chip, nici glas, ci doar se trăiește, deoarece….este DOR.

Precum o moștenire de mare preț, versuri pline de sensibilitate sunt dedicate copiilor poetului Dorel Cosma, Doris și Dorian. Ca o comoară de mare preț este conturată și IGF pe care o conduce cu dăruire, dovadă a faptului că „oamenii sunt făcuți să se apropie”. Aceeași idee a pașilor unuia spre celălalt este subliniată și în finalul poemului „Si totuși…”

Este afirmată cu convingere și mândria de a fi român, de a fi urmașul unor destine naționale: Coșbuc, Rebreanu, Mureșanu – trei coloane vii ale unui Templu, în poezia „Am ridicat acasă un Templu”.

În ceea ce privește TIMPUL, ne întrebăm, din nou: aliat sau dușman? Deși timpul are răbdare, tinerețea este precum un tren ce nu mai oprește, odată ce a trecut. Părinții dragi, dar și prieteni trecuți în veșnicie, sunt prezenți prin intermediul versurilor care constituie o evocare vie a acestora, amintirea fiind cea care le certifică nemurirea.

Înspre finalul volumului, autorul găsește printre frumusețile Parisului pecetea eternității; se reîntoarce apoi pe pământul sfânt al țării noastre, la „Masa Tăcerii” a lui Brâncuși, unde „scaunele încă așteaptă” să rostească credința și iubirea.

Și din nou la….DOR, care nu se traduce, și la gândul și drumul către Dumnezeu, destinația finală, fără de întoarcere, chiar dacă uneori spunem sau simțim ceea ce mărturisește poetul în versurile poeziei: „Și totuși singur”.

„Catedrala de apă” este o carte ce ne vorbește despre ceea ce pierdem, despre ceea ce trăim, dar mai cu seamă, despre ceea ce rămâne în noi. Poemele scrise în limba română și traduse în trei limbi sunt dovada faptului că poezia, ca mărturisire a speranței, a credinței, a sensibilității, a dragostei, reprezintă glasul inimii.