„Traditia adevarata e singura merinde sufleteasca”
(Liviu Rebreanu)
Din vremurile copilăriei s-au adâncit în sufletul meu rădăcinile unei călătorii mirifice, care avea locul într – un ținut de basm.Dorința călătoriei era des amintită și prețuită de întreaga mea familie. Pregătirile pentru îndeplinirea călătoriei creșteau multe vise și cereau multe investiții de gânduri, timp ,sacrificii și dragoste, pentru a putea lua parte la sărbătoarea „Înstruțatul boului”, de Rusalii, în satul Tăure, unde s-a născut tatăl meu și bunica dinspre mamă.
Cititorule, încerc să destăinui împrejurările în care s-a petrecut prima mea pregătire pentru a lua parte la acest eveniment:
Vremurile erau îndoielnice, nu a trecut mult timp de la urmele grele lăsate de război, foamete, reforma agrară, naționalizare și veneau veștile despre colectivizare. Toți sătenii creșteau speranțe, fiecare avea pământul lui. Creșteau animale, munceau din greu și doreau să-și facă un rost, să trăiască mai bine, dar nu a trecut decât o perioadă scurtă de timp și au venit propunerile pentru înscrierea țăranilor în cooperative agricole, care le dărâma iarăși visele. La început înscrierile în cooperativele agricole erau benevole, apoi treptat au devenit obligatorii, prin diverse metode de constrângere. În timpul acela, copiii nu erau obligați să învețe la școală decât patru clase primare. La noi școala gimnazială era la centrul de comună. Eu, în clasa a V-a și a VI-a, am mers în fiecare zi pe jos la scoală, în jur de 4 km. și tot pe atâția la întoarcere. Pe atunci iernile erau grele, cu zăpezi mari, neîncepute de nici un mijloc de transport. Dimineața porneam pe întuneric vreo 7 copii, fete și băieți, și ne făceam cărare prin zăpezile neumblate. Ajungeam la școală înghețați, cuprinzând soba din clasă în brațe. Eram uzi la picioare, mereu răciți. Eu tușeam din greu, cu roșu în gât și mi s-a propus operație de amigdale, pe care am și făcut-o, dar situația nu s-a ameliorat,ci dimpotrivă, s-a agravat. Învățam bine , eram cea mai bună din clasă la matematică, limba rusă și desen. În clasa a VII-a am primit bursă de merit și eram obligată să stau la internat. Îmi plăcea mult la internat și învățam cu multă plăcere, iar sănătatea mi s-a îmbunătățit. A trecut cu bine iarna, după care mi s-a tăiat bursa de merit la jumătate, din cauza că tatăl meu nu dorea să se înscrie în cooperativa agricolă. Mama era enervată că trebuie să plătească o jumătate de bursăşi m-a retras de la școală, spunând că pe acei bani îmi poate cumpăra haine, iar eu trebuie să învăț muncile dintr-o gospodărie țărănească, să ajung în fruntea satului , nu în coada orășenilor. Mamele celorlalți copii au făcut la fel, doar o fetiță și un băiat, ai căror părinți erau colonizați în sat, s-au înscris în cooperativa agricolă. Nu regretau că-și înstrăinează pământul și și-au lăsat copiii la școală. Indiferent dacă acei copii învățau bine sau nu, bursele luate de la bursieri li s-au repartizat lor, pentru că părinții lor s-au înscris în cooperativa agricolă. Pe mine situația aceasta m-a afectat puternic, îmi părea tare rău că nu îmi continuam studiile. Oricât a venit directorul școlii să-mi lămurească părinții , că sunt președinta clasei şi să mă reîntorc la școală, că mai sunt doar trei luni și trebuie să dau examen să-mi iau certificatul de 7 clase, care-mi va fi util în viață . Părinți o țineau pe a lor și nu voiau să audă sfaturile care li se dădeau. Se apropia vara iar noi ne tot pregăteam pentru călătoria despre care am început să povestesc. În acele vremuri nu erau mijloace de transport, oamenii umblau mai mult pe jos sau, din când în când cu câte o căruță. De unde locuiam noi până în satul tatei era o distanța de vreo 30 de km.
Știam multe din poveștile bunicii despre satul Tăure și sărbătorile din acele locuri, dar acum și eu intram în poveste cu toate gândurile: îmi voi cunoaște toate rudele din acel sat, pentru că în sat la noi nu aveam decât un unchi și o mătușă. Rudele bunicului dinspre mamă au plecat cu războiul în țările din vest, doar bunicul după terminarea războiului, s-a întors la bunica care a rămas în sat.
Cuprinsă de fiorii călătoriei, emoțiile creșteau și uitam părerile de rău că nu mai mergeam la școală, iar inima-mi sălta în piept și-mi creșteau aripi, visând călătoria. Mama și tata, de când s-au căsătorit, nu au mai fost în Tăure. Tata era tare mândru că a reușit să-și mai crească un cal și puteam merge în satul lui cu căruța cu doi cai și cu familia. Dimineața se trezea în zori, peria zilnic caii și-i hrănea cu mult ovăz; mama se înfuria că-i trebuia ovăzul și la alte animale din ogradă.
Pentru această sărbătoare toți trebuia să avem haine noi spre a da impresia de bunăstare… Mama se scula cu noaptea în cap și se culca după miezul nopții și ne antrena și pe mine și pe sora mea, care era mai mică. Nu puteai cumpăra nimic din comerț, nu exista, dar nici nu aveam pe ce și nici nu găseam posibilitatea de a face bani decât din produsele ce se cultivau în gospodărie, numai dacă aveai în plus și aveai și cui le vinde.
In acele vremuri toată îmbrăcămintea se producea în casă de către femei. Fiecare familie din sat cultiva cânepă și in care trebuia prelucrate din greu până se ajungea la pânza din care să se confecționeze hainele. Nu era deloc ușor. Munca era titanică. După ce se croiau cămășile, trebuiau împodobite cu modele cât mai frumoase. Mama țesea și o cuvertură de lână cu model înflorat,ales în război, spre a putea împodobi jilțul trăsurii.
Din fragedă copilărie am învățat toate muncile din gospodărie. Eu și sora mea ne brodam singure hainele, sub îndrumarea mamei și a nașei, care aducea modele din satul ei, să nu mai aibă asemănare cu ale altor fete. Când coseam la acele cămăși, nașa închidea poarta de la intrare să nu vadă nimeni modelul ca să ne fure ideea.
Înainte de plecare noastră în marea călătorie, eram invidiată de alte fete, care nu au ieșit încă din sat, iar eu mergeam așa departe, și cu trăsura. In acele zile nașa venea să ne îndrume, să ne instruiască:
– Fină, ai învățat copilele să joace ?
– Încă nu. Nu am vreme.
– Am să vin să văd ce pot face. Dacă nu mere, că-i puțână vreme, o să aduc pe Lovăloia, țâganca, care ști juca și cânta cât o țân plămânii. Trebuie să ai o fele de jinars ca să prindă țuh.
– Am să merg la cooparativă să cumpăr.
– Fină, trebuie de acela ce-ți țiuie urechile când îl guști. Să fie de căldare. Lovăloia, fără jinars de căldare, nu vine să cânte și să joace…
Lasă că fac io rost și-mi dai banii când ți-l aduc.
Seara și vine nașa cu țiganca, la care-i povestește de ce o chemat-o.
– Lele Mare, știi de ce te-am chemat? Să înveți finuțăle să joace, să nu le poate întrece nimeni pe lume.
– Da mi-ai luat ceva să prind putere?
– Am luat. Dar învață-le degrabă, că nu au vreme multă. Mărg în satul lui finu, de Rusalii, la o sărbătoare vestită: „Instruțatul boului”
Țiganca ia sticla cu țuică , trage o înghițitură bună și zice:
– Faceți loc, îi cam strâmt pe- aicea, trăjețivă de-o lăture, să ne putem învârti.
Toți din casă s-au dat la o parte și stăteau pe unde puteau, iar ea continuă :
– Amu cântați cu mine deodată:întâi de-a lungul și apoi de-a învârtita.
Toți din casă au început să cânte așa cum puteau.
Vreo două săptămâni, în fiecare seară, am făcut repetiții.
Pentru mine erau foarte grele acele ore de dans. Mereu eram mustrată că nu-s atentă la ritm, că nu stau dreaptă, că nu înalț gâtul. Trebuia să mă uit la cel cu care jucam și trebuia să știu cum să mă dau pe după spate, ridicându-mă pe vârfuri cu picioarele, din șold, nu din genunchi. Mă sfătuia cum și când să-mi las greutatea corpului, când pe piciorul stâng, când pe cel drept. Eu eram năucită, nu mai știam care-i stângul și care-i dreptul. Am primit multe alte sfaturi, utile unei dansatoare bune. Noaptea nu puteam dormi de obosită. În ziua următoare, nașa venea dimineața, înainte de răsăritul soarelui la noi acasă și mă trezea din somn să mă ducă la râul din apropiere, să mă spăl cu apa neîncepută.
Nedormită, porneam desculță prin iarbă, zdrobind fără milă roua dimineții, care-mi înfiora trupul. Ajungând la râu, nașa, cu gesturi și incantații magice, se uita spre linia orizontului și începea un descântec:”Descântecul de la mine,/ Leacul de la Dumnezeu”, iar eu trebuia să repet după ea. Doar fragmente din el îmi aduc aminte:
*Mă uitam pe vale-n sus, // Să văd fața lui Isus .//Mă uitai la răsărit, //Să văd merii-nflorind//… De toți sătenii,//de toți lăturenii, //de feciori să fiu jucată//Și de bătrâni lăudată…//Finuța fie – n sat vestită,//De toți feciorii iubită.// Nealcoșă văzută ca un râu, //Ca macii în holde de grâu.//Ca argintul curat,// Ca aurul de luminat,// Cum Dumnezeu ni-o lăsat… În alte descântece amenința și duhurile rele cu o cruciuliță, pe care o țina pe un șnur legat la gât, de șnur avea prinsă și o crenguță de busuioc. Le scotea la vedere din sân și începea : „Pieriți, coșnițe spurcate,//Peste garduri aruncate.// Feciorii vrednici să vie / Să-i dea finuții bogăție.// Ca o floare din fânață// Spele-o roua de dimineață,// Spele-i toate relele // Ș-alunge-i dușmancele. //Să fulgere vrăjile.//Curată și luminată//De nașă-i binecuvântată*. Cu busuiocul făcea mătănii, apoi îmi stropea cu el fața cu apa neîncepută, făcându-mi semul crucii pe frunte.,. Multe sfaturi primeam ca să ajung în fruntea fetelor, oriunde mă voi duce. Eu eram obosită și mă răzvrăteam în mine, vedeam un abis uriaș deschizându-se…în fața noastră… care o înghițea pe nașă cu sfaturi cu tot. Mă înfuriau atâtea descântece în care eu nu credeam.
A doua zi de Rusalii, înaintea zorilor, ne urcam în trăsura împodobită, îmbrăcați în haine noi, tata cu sora mea pe bancheta din față, iar eu cu mama în „jilțul” din spate, spre a ajunge la timp să prindem și slujba de la biserică. Caii tatei, cu ciucuri roșii de lână și zurgălăi la urechi, erau veseli, parcă ar fi mâncat jeratic.
Clinchetul zurgălăilor trezea locuitorii satelor pe unde treceam. Pe la ferestre vedeam capete de femei și bărbați, pe care îi trezeam cu sunetul clopoțeilor de la trăsură. În câmpurile dintre sate holdele bogate erau pline de maci vorbitori, pe care aș fi vrut sa-i culeg într-un mănunchi. Înainte de a intra în sat am făcut o pauză ,iar eu m-am repezit să culeg maci și margarete. Mama s-a înfuriat, zicând: vrei să te murdărești pe haine? Mi-a smuls toate florile și le-a aruncat la marginea drumului.
Noi toți eram îmbrăcați în portul popular, iar nouă, fetițelor, ni s-a împletit părul într-o singură coadă, unde o fundă bogată se legăna în plete, iar în păr, la sfaturile nașei, spre a nu fi deocheate, aveam prinse cu agrafe florile de mușcată roșie; mai trebuia să ținem seama și de alte recomandări date tot de nașă: să ne facem mereu semnul crucii cu limba din gură , spre a nu fi atinse de blestemele invidiilor.
Drumul era pietruit până aproape de sat,doar vreo trei km era drum de țară, print-o pădure, unde roțile căruței se afundau în praful rezultat de la alte mijloace de transport care au trecut pe acolo. Tatei îi părea bine că nu a plouat în zilele acelea și puteam străbate cu bine acea porțiune de drum. Când ajungeam în dealul unde era o cruce cu o răstignire măreață, începea coborârea în sat și aici roțile căruței se afundau în praf până în miezul ei.
Satul Tăure era așezat ca într-o căldare, pe locul unde ar fi existat un lac. Tata ne spunea că, atunci când ploua, oamenii din sat purtau catalige, să se poată vizita cu vecinii. Coborând spre sat, vedeam dealuri dimprejur strălucind de o mare de oameni. Mă uimeau casele mai mici decât la noi , acoperite cu șindrilă sau cu paie din care ieșeau atât de mulți copii și flăcăi chipeși, toți în haine de sărbătoare, iar ulițele erau plin și ele cu mulțime de oameni care veneau din împrejurimi să participe la „Înstruțatul boului”.
Când ajungeam la casa părintească a tatălui, eram nespus de fericiți. Fratele lui tata, care ne aștepta la poarta ne ura bun venit și ne mai spunea: stați o țâră să treacă mocodenii. .. Toate satele din împrejurimi coborau în cete, cu mult alai, spre a participa și în acest an la marea sărbătoare. Grupul mare de tineret cuprindea întreg drumul. Feciorii, care purtau struț de păuni în pălării și pieptare cu ciucuri colorați, veneau din satul Mocod. Fiecare sat din împrejurimi era diferit îmbrăcat, se deosebea prin culorile din îmbrăcăminte. Unii flăcăi aveau costume populare brodate numai cu negru și buchete de flori în pălării, iar multe fetele purtau zgărzi de aur la gât. Mai multe rânduri de zgardă aveau cele înstărite. Privind mulțimea, îmi aminteam de învățămintele bunicului, care ne întreba în seara de dinaintea călătoriei pe mine și pe sora mea :
– Voi știți la ce sărbătoare mergeți?
– La Rusalii , unde se împăna boii , îi răspund eu…Bunicul încerca să ne povestească:
– În perioada de vară în Transilvania sunt mai multe sărbători, unde se adună mulți oameni din împrejurimi; sărbătorile au menirea de a susține agricultorii în creșterea recoltelor și animalelor…De aceea împodobesc boii.
Tata se enervează spunând:
– Dar de unde le știi d-ta pe toate?
Bunicul nu se lasă până nu își termină ce avea de spus:
– Mergeți la o sărbătoare care este a agricultorilor și a păstorilor și se păstrează din vremuri de demult, de pe vremea Dacilor.
Tata iarăși intervine:
– Eu n-am auzit despre poveștile d-tale , deși sunt de acolo! Mai lasă-ne și d-ta în pace, că trebuie să ne sculăm la noapte ca să ajungem la timp în Tăure.
– Bine, bine, dar trebuie să știe copilele ce vor vedea, să înțeleagă că sunt niște obiceiuri străvechi. Să știe de ce se adună atâția oameni într-un loc. Este o sărbătoare a verii și pentru oamenii acelor locuri sunt cu totul speciale. Numai atunci Soarele se află pe boltă în cel mai înalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe Pământ ziua este cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă. Timpul îi mai bun și îngăduitor cu creșterea pe câmpuri a grânelor, iar poienile-s împodobite de flori cu miros de Rai.
– D-ta le tot înflorești, ca să fii crezut.
– Eu am citit mult despre sărbători, mituri și legende.
– Da nu-s toate drepte. Lasă copilele să se hodinească, că ne așteptă o zi gre.
Când ni se deschidea poarta să intram în ograda, în care a copilărit și a trăit tata, până ce s-a însurat, mă gândeam la ce a vrut să ne spună bunicul și nu a fost lăsat să termine. Vedeam din toate părțile coborând atâția oameni în acel sat și nu știam unde vor încăpea cu toții.
Intrăm în prima cameră din casa cu ferestre mici, lipită proaspăt pe jos și împănată pe la toate grinzile cu flori de tei. Un cuptor mare și o plită cuprindeau o parte din încăperea în care am intrat, iar pe pereți atârnau farfurii de lut, una lângă alta. În camera de dinainte, un pat supraetajat era încărcat de multe cearceafuri cu dantelă, cuverturi și multe perne cu fețele de pe ele țesute-n război; predomina la împodobire roșul și negrul. Pereții susțineau o bogăție de ștergare, care împodobeau icoane vechi, de lemn sau sticlă . Mirosul de flori de tei era plăcut și domnea peste tot. După ce suntem prezentate de tata la cumnata și fratele lui, care se minunau că am crescut atât de mari, de când nu ne-o mai văzut, apare și verișorul nostru , un tânăr flăcău. Suntem îndemnați să ne așezăm să putem mânca ceva, dar cu spor, spre a nu întârzia la biserică și apoi să mergem la „Înstruțatul boilor”. După încheierea Sfintei Liturghii mergem la capătul satului, pe un câmp verde, unde o ceată de flăcăi așază pe capul a doi boi cununi de flori în formă de cruce, spice de grâu, țoale cu flori și panglici colorate. Lângă feciorii care se pregătesc să conducă boii, se aliniază o ceată de flăcăi, cu măști și împodobiți cu un strat de frunze verzi. Acestora le ziceau Ghiduși. Ei erau aleși dintre copiii care intrau cu această ocazie în rândul flăcăilor mari. Verișorul meu era acum Ghiduș și era mândru de acest rol. Ghidușii aveau la brâu o curea lată, pe care erau prinse clopote mari, iar în mâini țineau bâte lungi, până la trei metri, cu care loveau praful drumului pe unde treceau. Atunci clopotele lor sunau puternic iar ei chiuiau și se producea o mare zarvă, auzită de fiecare gospodar, care ieșea în pragul porţii și îi aşteptau cu găleți de apă, apoi aruncau spre procesiunea care trecea, având încrederea că vor avea o recoltă mai bogată la toamnă. Fetele de măritat îi pofteau în curtea lor, să se poată mărita în anul ce va veni.
În spatele acestui alai se aduna mulțime de tineret; eu și sora mea eram printre ei și mergeau pe toate ulițele satului, până ajungeau la casa gospodarului ai cărui boii erau împănați. Acesta se simţea onorat şi era tare ospitalier. Toți intrăm în ograda gazdei, care ne aşteaptă cu o masă în fața casei, unde era așezată o sticlă cu băutură şi un blid cu grâu.
Feciorii, care au împrumutat boii, sânt invitați să înconjoare, cu boii cu tot, masa de trei ori. Ei, ținând boii de coarne, promiteau gazdei, în fața procesiunii, că vor face trei zile de clacă, pentru că li s-au împrumutat boii pe care-i predau gazdei în bună stare. Gazda stropește flăcăii și boii cu-n mănunchi de busuioc cu apă sfințită, dintr-un ciubăr de lângă masă și le ia boilor cununile de pe cap, așezând-le pe masă. Gazda închină cu sticla cu țuică flăcăilor și mulțimii, iar soţia acestuia presară grâu peste ei şi peste mulțime, apoi aruncă blidul peste casă, spre a alunga relele din sat!
Gazda lansează invitația de a ne așeza la mesele aranjate în ograda lui și apoi la joc. Muzicanții cântau la viorile lor, iar toți cei prezenţi știau unde le este locul la masă și la joc. Într-o parte era jocul copiilor, la o distanță respectabilă era jocul tinerilor maturi, iar în al treilea loc, al celor căsătoriți.
Atunci văd pe Gica, verișorul meu, negru de praf și ud din cap până-n picioare, murdar ca un drac, nici nu-l mai puteam deosebi de ceilalți ghiduși, că vine spre mine și îmi spune: – Verișoară, să mă aștepți, că vreau să intru cu tine în joc. Acum am acest drept, să trec de la jocul copiilor la cei mari. Mă duc să mă scald în valea din satul vecin, că noi nu avem vale în sat. Nu te teme, mă grăbesc și vin cât pot de repede înapoi, vreau să întru cu tine în joc. Până mâncați , voi veni să te pot juca. In caz că nu ajung repede, te dau în primire la un prieten de-al meu . Mănâncă și joacă cu el, că știe rânduiala datinilor, că-i intrat în rândul feciorilor din anul trecut. Apoi îmi prezintă un vlăjgan înalt și chipeș. – Și la verișoara asta mică i-am adus pe alt văr de-a nost,băietul lui mătușa Savetă , care-i soră cu tata și cu uncheșul, tatăl vostru. Cu acest băiet trebuia să meargă ea la masă și apoi la jocul copiilor, că-i mai mică decât noi, iar uncheșul și mătușa sunt amu cu tata, ei trebuie să meargă la jocul celor căsătoriți. Gica pleacă, partenerul meu își întinde o mână de stăpân peste mijlocul meu și-mi zice : – Mă fată, cum te cheamă pe tine ? Știi juca?. Îi spun cum mă cheamă și că știu un pic să joc. Îndată mă strânge tare pe la brâu și-mi mai zice: – Îndată mergem la masă, poate mai găsim lacuri la masa tinerilor mari. Surprinsă de lejeritatea lui, mă duc cu el și ne așezăm pe capătul unei bănci de scânduri negeluite.
Mese multe și scaune fixate cu picioarele-n pământ erau aranjate în ograda gazdei. Direct pe scândurile meselor erau așezate ulcele, farfurii de lut și linguri de lemn, iar la mijlocul mesei erau puse, câte o farfurie cu plăcinte proaspete, coapte în cuptor pe frunză de varză și pâine de mălai. La una dintre mese erau așezați copiii, la alta tineretul , iar la a treia, cei căsătoriți. Întâi veneau ospătari bărbați și–ți puneau în ulcelele de lut țuică tare de cazan, iar femeilor le puneau țuică fiartă cu chimion și îndulcită cu țucăr. Apoi veneau socăcițele cu hârgauă mari și-ți puneau în farfurie supă de găină și după aceea sarmale. Toate se mâncau cu lingurile de lemn. Toată servirea se făcea în grabă ,alți tineri stăteau la rând să se ospăteze, și să poată juca. Acești tineri tăureni erau așa de iuți la mânie,că imediat se iveau conflicte și se luau la bătaie, de aceea erau porecliți de cei din satele vecine „Găuni”, pentru că le sărea repede țandura, erau lăudăroși şi orgolioși. Sora mea s-a acomodat cu băiatul adus de Gica și s-au așezat la masă cu alți copii de seama lor. Mama cu tata și cu fratele lui erau înconjurați de multe rude, care așteptau și ei să le vină rândul să ia masa și ne urmăreau și pe noi pe unde stăteam și cu cine.
La masă fiecare flăcău era cu fata aleasă, care să-l însoțească la primul joc. Flăcăii mai harnici își alegeau fetele cele mai frumoase, iar alții rămâneau supărați, că au pierdut fata ce și-ar fi dorit-o. Însoțitorul meu era tare mândru că este alături de mine. Eram o străină și diferită față de fetele din sat, prin îmbrăcăminte, și eram și încălțată cu pantofi. Cele din sat ,majoritatea, erau cu opincuțe sau desculțe. Aveam haine noi, cămașă, catrințe și multe rânduri de poale , ca să arăt zdravănă, iar hainele mele erau brodate cu alte modele, diferite de ale lor și eram și rumenită de mama. Mai aveam florile roșii de mușcată , funda în păr şi astfel stârneam mare curiozitate. Partenerul meu a fost întrebat de un fecior mai mare: – Unde ai găsit această fată, din ce sat o coborât tocmai la tine ,care abia de ai scăpat de muci? El s-a înfuriat și l-a lovit cu lingura de lemn. Cu greu au fost potoliți de ospătari, ei promițându-și continuarea bătăii altă dată. Apoi mergem la joc. Muzicanții cântau din tot sufletul, iar partenerul meu mă strângea tare în brațe, de abia respiram și nu puteam riposta. In joc a început să chiuie: Dragu-mi cu cine joc,// că miroase – a busuioc//,dragu-mi cu cine sar// că miroase-a măghiran, //Uiuiu, uiuiu! La o mică depărtare auzeam ale chiuituri, unele mai deocheate: „La moară la Târța-Pârța,//unde macină tărâța,// acolo stau fetele/,/beau vinars ca iepele// și dau banii la feciori// să le joace –n -sărbători//Uiuiu, uiuiu…”. Pe lângă joc erau mamele fetelor și feciorilor care-și admirau odraslele și se uitau cum jucau. Unele femei erau desculțe şi cu doi- trei copii pe lângă ele, care le prindeau de poale, iar altele aveau copii care sugeau la sânul bogat al mamei, dezvelit în plinătatea lui. Pe lângă ele, mai vedeai babe știrbe și moșnegi răzimați în cârje, care-și aduceau aminte de tinerețea lor. Deodată aud în spatele meu: – Tu ,Candidie, a cui îi fata asta? Ptiu, ptiu, nu s-ar deochea, îi tare fain îmbrăcată și-i cu pantofi, nu-i cu opinci. Te-am văzut că te-ai dus la ea și-ai țucat-o. Candidia îi răspunde:- E a lui Ion a Fătului, care mi-i văr și-i însurat mai departe, dincolo de oraș și-i mere tare bine , o ajuns mare gazdă, c-o venit cu căruța lui, cu nevasta și două fete , asta de aici îi cea mai mare iar aialaltă îi la jocul copiilor și aia îi frumoasă ca o zână. Mă înconjurau multe neamuri, ori de câte ori se făcea pauză după câte un joc, Gica a sosit tare măreț, spălat de praful de Ghiduș, îmbrăcat cu haine noi,care au fost făcute special de mătușa, fiindcă intra în rândul feciorilor mari și era și fălos că-i sunt și eu alături. Gica a învățat bine să joace, știa să-și miște bine picioarele din șold. Abia acum am înțeles de ce mă dojenea mereu Lovăloia și mă forța nașa să învăț a juca, dacă nu învățam cât de cât să joc, nu m-aș fi putut descurca în asemenea situație. Gica mă învârtea cu foc și chiuia:„ M-a făcut mama făcut// Pe fete să le sărut,// M-a făcut mama la șură/ /Jucăuș și bun de gură//Uiuiu, uiuiu”și continua :„ Bine-mi pare de ce-mi pare//Că mândra-i frumoasă tare,//Ca un soare când răsare// Uiuiu , uiuiu”.
Se termină sărbătoarea și mergem cu părinții și cu Gica la mesele încărcate cu
bucate alese, pe la multe neamuri, atât ale lui tata cât și ale bunici. Trăim ca într-o poveste, totul părea ireal și fantastic. Tata și mama și ei erau fericiți, că eram priviți ca niște prinți. Eu eram în al nouălea cer, nu știam cum să-mi manifest fericirea, am știut să joc și mi s-a dat multă atenție. eram curtată de mulţi feciori frumoși, mai mari decât mine. La fratele lui tata, când am ajuns, ne-am și așezat în patul care a fost dezbrăcat de podoabe. Era un singur pat cu etaj, noi fetele ne-am cățărat sus, iar părinții sub noi. Dimineața, când m-am trezit, mama mătura paiele căzute din pat şi atunci am văzut că patul nu aveau saltea, iar paiele curgeau pe toate părțile, erau așezate direct pe scândurile patului și învelite cu un cearceaf. Cu mare greutate am făcut ordine, paiele obraznice curgeau fără încetare… Am fost invitați la masă ,unde am fost serviți cu o mămăligă împăturită cu brânză, după care ne-am luat rămas bun de la fratele lui tata și de la mătușa, dar Gica nu era nicăieri de găsit. Pornim la drum , tatei îi părea tare bine că nu a plouat ca să ne împotmolim în noroiul, care atunci când ploua nu cruța pe nimeni. Ieșim din pădurea de deasupra satului , eram deja pe drumul pietruit și ne îndreptam spre casă. Tata fredona o melodie și se minuna de marea noastră reușită. Deodată scaunul–jilț, pe care eram așezate eu și mama, începe să se miște puternic. Ne-am speriat. Mama strigă : –
– Mă, Ioane, trage la marginea drumului și oprește căruța!
Tata o întreabă:
– Da care-i baiu?
Mama îi răspunde:
– Nu știu de ce se clatină tare jilțu.
Tata oprește caii și vine să vadă ce s-a întâmplat. Vede cum se mișcă scaunul ca purtat de necuratul, îl ridică și de sub scaun apare Gica, vărul nostru, pe care-l întrebă:
– Da cei cu tine de te-ai ascuns?
Gica era speriat și-i zice tatălui meu:
– Am vrut să vedem unde stai d-ta, și să învăț cum să cresc caii, vreau să-mi cumpăr și eu un cal, aș mere la târg la Năsăud și aș vini și la d-ta în vizită!
– Dar tatăl tău nu va fi îngrijorat, dacă nu te-a găsi nicăieri!? Dacă vom întâlni pe drum un cunoscut, trebuie să trimitem vorbă la tatăl tău, să știe unde ești!
– Vom găsi pe cineva! zice mama.
Dar am ajuns acasă și nu am întâlnit pe nimeni din sat să-i putem trimite vorbă fratelui tatălui meu. Tata era necăjit şi, după ce s-a tot gândit, a hotărât să meargă marțea la târg, în oraș, și să-l ducă și pe Gica. Sigur vor găsi vreun tăurean pe care să-l roage să-l ducă și pe Gica acasă. Lui Gica i-a plăcut la noi şi a fost nemulțumit de propunerea lui tata. Era încântat de casa noastră, care era mai înaltă, acoperită cu țiglă, iar jos aveam dușumea. A lor casă era pe jos cu lut, iar acoperișul era cu șindrilă. Alte case dimprejurul casei lor aveau acoperișul cu paie. Fratele lui tata ni se se lăuda că a renovat casa și a acoperit-o cu șindrilă și-i mai bună și frumoasă. Gica mergea la grajd cu tata să vadă ce mănâncă caii și-i mângâia de fiecare dată, gândindu-se cât de mândru ar fi să aibă o căruță cu cai. Acum,fiind fecior, se va duce la cosit pe bani și va câștiga mult. O altă idee i-a mai venit lui Gica;, văzând că tata le-a dus cadou o damigeană cu vin, iar noi consumam în casă această băutură, i-a stârnit interesul de a învăța cum se cultivă via și l-a întrebat pe tata despre această cultură. Tata l-a îndrumat spre bunicul, spre a-l informa despre cultură cât mai bine. Bunicul i-a promis că la primăvară îi va da multe mlădițe să le cultive pe mai mult spațiu. Gica s-a interesat de toate, iar bunicul îi explica mereu, ducându-l la terenul nostru, cultivat cu vie și-i explice modalitățile de cultivare, rolul pe care-l are soarele în creșterea ei, dezvăluindu-i timpul necesar pentru rodire. Gica avea imaginație bogată și-și creștea visele și-n ochi. Se vedea cultivând via, vânzând vinul cu mulți bani și devenind bogat, iar pe noi ne vedea mergând să-i admirăm cultura bogată.
Gica nu a putut să-și recolteze prima recoltă, care se vestea bogată, a coborât și-n satul lor cooperativa agricolă, iar recolta de struguri a fost a tuturor cooperatorilor.
Victoria Fatu Nalatiu
Lasă un răspuns