Cum vine toamna asta în fiecare dimineață,

cu aceeași învrăjbire, cu aceleași tânguiri ce nu mai scad,

cu foamea ce râde nerușinată în prag,

cu aceleași strigăte ce zăbovesc peste viață

când două neputințe trag la capetele neterminatei ațe.

 

Cum vine câteodată toamna și opărește frunza,

îți smulge dinții și măseaua de minte,

te minte cu vreo proteză

și-ți pune centura de siguranță peste hernie,

te amenință cu toiagul pentru graba spre speranță,

îți șoptește să nu asculți de orice amenințare,

să lași pe altul să privească spre prea multa lumină,

să nu grăbești pasul spre prea zadarnica alergare.

 

La colț tocmește un veșnic copil

care îți face cu jocul inutilă chemare,

la apropierea serii perindă pe prispă nepermise fecioare

și aprinde în cimitir încurcate paranteze;

pe holde alungă neumplutul car

iar în neîmplinitul bazar

doar o pasăre fără chip

se preumblă peste o neștiută zare.

Stefan Dragan