Breda se hotărî să dea o raită prin Wonderland. Locul era pentru el o noutate. Paradoxal, nu fusese niciodată în resortul respectiv, acolo unde Maraia îl chemase de mai multe ori pînă cînd, obosită de refuzurile sale, a renunțat. Una dintre pasiunile ei, în diminețile senine și calme de vară, cînd aerul era încremenit într-o blîndă letargie, era manevrarea balonului cu aer cald. Luase lecții de la instructorii de acolo și devenise, după cum afirma cu mîndrie, o adevărată specialistă. Dintotdeauna visul omului a fost să zboare, zicea ea, zborul e fermecător, simți că ți-au crescut aripi și te poți înălța pînă la îngeri, a zbura e suprema libertate, suprema puritate…, iar tu nu ai deloc acest imbold, această dorință primordială de a te înălța, de a fi cuprins de emoții noi, de-a te simți alt om, unul care se înalță deasupra pămîntului, lăsînd în urmă toate mizeriile… El ridica, spășit, din umeri, asta e, sînt un fricos, recunosc. A refuzat-o în mod constant, uneori cu adevărată îndîrjire. De ce? Nimic mai romantic decît un zbor în doi cu balonul! Nici măcar nu vrei să încerci, se fac și înălțări ancorate pentru începători, fără pericole, toți copiii sînt încîntați! Ei, vezi, asta-i problema, că nu mai sînt copil, răspundea Breda, îmi lipsește acel curaj inconștient.
La început, Maraia se supărase pe refuzurile lui, apoi îi mai acorda doar un zîmbet ironic. Desigur, l-a cunoscut pe Heller. Îi vorbise de cîteva ori despre el. Un individ sobru, așa-l vedea Maraia, vorbea puțin, atent la fiecare cuvînt, era departe de imaginea unui gigolo bătrîn pe care i-o făceau tabloidele. Exista, poate, o explicație. Heller se comporta cu atenție deoarece știa cine este Maraia, cunoștea relația ei cu detectivul Breda. Un cuplu atins de celebritate, după ce rezolvaseră mai multe cazuri complicate.
Trei baloane erau ancorate unul lîngă altul, ca niște lacrimi uriașe, colorate, ce se clătinau încetișor într-o parte și într-alta pe chipul albastru al cerului. Breda se apropie, impresionat de masivitatea lor. Cum ar fi arătat alături de Maraia într-una dintre nacele? Doar ei doi în înaltul cerului, deasupra văii Someșului, deasupra norilor, deasupra răutăților lumii… Cînd sînt nori e interzis să zbori, după cîte știe, cerul trebuie să fie perfect senin. Ei, dacă mai apare cîte un nor rătăcitor, pufos și inofensiv, nu sînt probleme. Acolo, sus, ești cuprins de-o senzație cu totul specială, de emoții noi, surprinzătoare, zicea Maraia. Aha! Sus, plutind fără vreun punct de sprijin, fără nici o siguranță… Cu Maraia în brațe… Deodată îi simți căldura trupului. Îl învălui cu gingașă agresivitate… Apoi pricepu. Era aerul din jur care se aduna în straturi transparente ca de vată și-l strîngea ca într-o menghină spumoasă, tot mai fierbinte…
Ziua se anunța dogorîtoare.
–
–
–
–
–
Lasă un răspuns