---

–

– Pe cine căutați dumneavoastră? 

Întrebarea sonoră, de o asprime bine temperată rostită de asistenta mică și brunetă, cu ochelari cu dioptrii groase, în spatele cărora doi ochi de un albastru metalic priveau mustrător, îl trezi pe Breda din visul înspăimîntător în care alunecase fără voie. 

– Vă rog să mă scuzați… eu am venit…

– Fără supărare, nu este oră de vizită, continuă asistenta în aceeași tonalitate neutră, dar fermă.

– M-a sunat domnul doctor Vlad, se scuză Breda, iar cuvintele aveau, în ciuda faptului că erau aproape șoptite, o rezonanță stranie, de peșteră…

O ușă se deschise decupată din peretele alb și apăru un bărbat tînăr, blond, jovial, bine făcut, care-i acordă lui Breda cel mai sincer zîmbet din lume, în timp ce-i întindea mîna dreaptă.

– Bine ați venit, domnule Breda. Cum v-a auzit glasul, mama dumneavoastră a izbucnit în lacrimi. Să nu o certați, sînt lacrimi de bucurie. Tocmai îi făceam o scurtă vizită și mă dojenea pentru că v-am telefonat și v-am deranjat tocmai acum, cînd aveți o sarcină atît de grea de rezolvat. A fost hotărîrea mea, o scurtă vizită e un adevărat medicament. Puteți intra, e singură. Și fiți liniștit, totul este în ordine cu dînsa.

Rostise întreaga replică în timp ce-i strîngea mîna cu putere, o mînă sigură, de chirurg care operează zilnic ore în șir, uneori chiar și sîmbăta. Pe chipul asistentei rămase lîngă ei se ivi o expresie de surprindere admirativă. Ochii îi sclipiră sub dioptriile groase.

– N-am știut că sînteți băiatul doamnei…

Breda intră în salon și închise repede ușa după el. Două paturi, unul gol, în celălalt se afla mama sprijinită pe două perne mari, aproape șezînd. Tocmai își ștergea, în grabă, cele cîteva lacrimi rămase pe obraji. Îi zîmbi fiului, un zîmbet în care se amestecau dragostea și reproșul. Același zîmbet, parcă tras la indigo, îl avea și Breda pe buze.

– Dragă mamă, ce-mi faci?

Se îmbrățișară. Breda se așeză apoi pe un taburet aflat chiar la capătul patului. Cîteva clipe care ținură cît un veac, cei doi se ținură de mînă și se priviră în ochi fără să rostească vreun cuvînt. Breda suspină adînc. Întrebă:

– Ești bine, mamă? 

– Sînt foarte bine, răspunse mama prompt. L-am rugat pe medic să nu te sune acum, cînd ai un caz atît de complicat de rezolvat. Nu m-a ascultat.

– Tu ești… cel mai complicat caz, mamă, îi șopti Breda. Se aplecă și o sărută pe obraz. N-ai spus nimic… nici un telefon… se poate?

– Se poate! După cum ai constatat. Iar de sunat, ai uitat și tu s-o faci cam de multișor.

Breda nu comentă. Mama avea dreptate. Dar să se interneze fără să-l anunțe? Clătină din cap mustrător.

– De cînd…?

– Să-ți fac un scurt rezumat, zise mama, ca să te scutesc de întrebări și să te întorci cît mai repede la treaba ta. Ai, din nou, un caz afurisit de complicat. Deci, sînt aici de peste o săptămînă.

---

–

–

–

–