Și din nou lebăda roz cu cei doi artiști călare pe ea începu să se balanseze într-o parte și într-alta, din ce în ce mai repede, poeta rîdea încîntată, chitaristul se arăta surprins neplăcut de legănatul acela tot mai periculos, trupurile tinerilor executau mișcări tot mai dezechilibrate, haotice, ca niște marionete scăpate de sub controlul păpușarului. Și inevitabilul se petrecu, spre distracția privitorilor. Julieta și Samson se rostogoliră în apa lacului și înotară vajnic, Samson cu chitara în spate, pînă la mal, sub sălciile plîngătoare, speriind peștii și rațele sălbatice care-și făceau obișnuitul rond de amiază în cercuri aleatorii. Ieșiți pe marginea lacului uzi leoarcă, tinerii artiști fură din nou aplaudați. Spectatorii, mai puțin Breda, erau convinși că scena fusese regizată de cei doi, ținea de finalul micului lor spectacol, nici vorbă de neatenție, de întîmplare.
Un final de mare efect, surprinzător, nebunesc, chiar original.
– Înotul, desigur, este interzis în lac, o auzi Breda pe chelneriță explicînd la o masă alăturată, dar dacă s-au dezechilibrat fără voia lor, ce să facă? Singura variantă era să înoate pînă la mal.
– Ori să se înece! completă unul dintre consumatori și hohoti prelung, încîntat de genialitatea replicii sale.
– Noroc cu arșița zilei, continuă chelnerița, ignorînd elegant intervenția glumeț-răutăcioasă a individului, vor avea curînd hainele uscate. Au avut un final neașteptat, care ne-a binedispus. A recunoscut și șeful meu.
– Martin Breda?
Întrebarea veni de undeva de sus, de sub umbrela largă și colorată, pusă de o voce molto cantabile, un amestec rar de catifelat și aspru, dar feminină fără dubii. Lîngă masa lui se oprise o femeie puțin mai înaltă decît media obișnuită, sveltă, îmbrăcată-n jeans, o bluză subțire, viu colorată, însă fără stridențe, mîneci scurte, o șapcă pe cap cu cozoroc lung, care-i apăra chipul oval, palid, de agresivitatea razelor solare, de sub care i se vălurea părul blond pînă pe umeri. Zîmbetul ei seamănă, gîndi Breda, cu zîmbetul unui delfin.
– Gudrun?
– Eu.
Se așeză pe scaunul din fața lui. Avea ochi căprui atinși de nostalgie, dar și de o firească neliniște. Ridurile fine, subțiri, dantelate din jurul ochilor semnalau și o dîră de tristețe estompată. Nas drept, nări străvezii, obraji palizi, chip prelung, cu o bărbie bine conturată, gît subțire și destul de înalt. Totul amintea de o frumusețe încă nealterată. De umărul stîng îi atîrna o geantă din material textil pe care erau imprimați, fără să-l surprindă pe Breda, doi delfini simpatici, veseli, ce săltau printre valuri albastre.
Gudrun făcu să-i alunece geanta de pe umăr și scoase din ea plicul trimis de Breda.
–
–
–
–
–
Lasă un răspuns