– Viața în Germania nu a fost numai sclipici, numai artificii multicolore, începu Gudrun să povestească. Știam că nemții nu mă vor aștepta cu flori în gară, dar nu am crezut că va fi chiar atît de greu. La ei acasă sînt altfel decît turiștii pe care i-am cunoscut pe litoral. Acolo erau în vacanță, dornici de aventuri, relaxați și aveau nevoie de ajutorul nostru, al celor angajați în hoteluri, agenții turistice, pensiuni, restaurante, locuri de agrement și așa mai departe. Erau încîntați cînd întîlneau pe cineva care le vorbea limba. La ei acasă lucrurile se schimbă. Nemții sînt un popor plin de contradicții. Foarte darnici cînd trebuie să ajute în afara graniței lor, dar indiferenți față de problemele, de necazurile, de nevoile sufletelor eșuate în imediata lor apropiere. Sigur, orice regulă are și excepții care… întăresc regula! În Germania te definești prin ceea ce ai, și nu prin ceea ce știi sau ceea ce ești. Pe de-o parte primesc emigranți ca să le facă muncile pe care ei refuză să le facă, pe de altă parte nu vor să aibă contacte cu ei. Atunci aceștia își caută semenii și vorbesc între ei limba lor, nu învață germana decît pentru o minimă rezistență și rămîn astfel la marginea societății. Repet, există și excepții care întăresc regula. Eu știam limba germană foarte bine, și cea vorbită, și cea scrisă. Foloseam unele expresii care-i mirau pe nemți și îmi spuneau: asta-i germana lui Goethe! Se amuzau. Cel mai greu mi-a fost că nu cunoșteam aproape pe nimeni, doar pe verișoara mea și familia ei. Cam atît. Nu aveam prieteni, nu aveam cui să mă destăinui ori să-i cer vreun sfat. Atunci mă inspiram din cărți. Nu-mi era greu să fac asta, toată viața am fost o autodidactă. Mi-a plăcut să învăț, însă am urît școala ca instituție… Te-am plictisit cu divagațiile mele socio-politico-sentimentale.

Gudrun bău o înghițitură mare de vin, apoi răsturnă mai multe cuburi de gheață în paharul pe jumătate golit.

Breda o imită fără comentarii.

– Întîi am stat două săptămîni în lagărul din Friedland, pînă mi s-au făcut toate documentele. Vara mea locuia în comuna Winterbach, cam la vreo 60 de kilometri de Stuttgart. M-am dus la ea, avea o casă mare, frumoasă, cu destule camere, una dintre ele pentru oaspeți, cu baie, frigider, de toate. Ea emigrase încă de pe vremea lui Ceaușescu, avea doi copii, un băiat și o fată, deja destul de mărișori, elevi. Soțul era arhitect, neamț sadea, născut însă în fost RDG. Cu toate acestea, atitudinea localnicilor era rezervată, uneori chiar sfidătoare. Să-ți povestesc una dintre situații. De cîte ori unul din copiii ei, băiatul ori fata, avea ziua de naștere, erau invitați colegii de clasă. Loc era destul în grădină, și de joacă, și de mîncat. Veneau aproape toți, de fiecare dată, cei care lipseau aveau motive bine întemeiate. Dar există un mare dar. Copiii ei nu au fost niciodată invitați la ziua de naștere a vreunuia dintre colegi ori colege. În suflețelele lor cu siguranță s-au petrecut mici drame. De ce nu ne invită și pe noi, mami, o întrebau pe verișoara mea, ei au fost la ziua noastră de naștere, avem vreo boală și le este teamă să nu-i îmbolnăvim cumva? Chiar dacă arhitectul proiectase aproape toate casele din comună, prieten cu mulți dintre locuitori, tot un soi de emigranți erau considerați. Vară-mea nu a vorbit cu copiii ei niciodată românește, nu i-a învățat nici un cuvințel, nu cumva să le strice accentul, iar cînd vor fi mari, pe picioarele lor, plecați de acasă, angajați și așa mai departe, să nu se dea de gol… Eu am început să îmi caut de lucru. Aici sînt peste trei milioane de șomeri, îmi zicea verișoara, crezi că nemții te-au așteptat pe tine să-ți dea de lucru? Ei, cum să cred asemenea aberație! Dar trebuia să găsesc ceva, să stau degeaba nu-mi era în fire. Și nici pe capul verișoarei. Am încercat la recepțiile hotelurilor din Stuttgart, dar toți cereau și cunoștințe de computer. De unde să am eu asemenea cunoștințe, nici habar nu aveam cum arată, abia în Germania am văzut unul. Pînă la urmă am găsit un post de supraveghetor la un hotel de cinci stele din Stuttgart care se numea, pompos, Steinberger Graf Zeppelin. La angajare punctele mele forte au fost limba germană vorbită fluent, fără poticneli, plus faptul că am mai lucrat în hoteluri. Și am început naveta cu trenul. Mă sculam zilnic la ora patru, ca la ora șase să mă pot prezenta la slujbă. Deoarece nu trebuia să dau bani pentru gazdă și nici pe mîncare, o gură în plus nu ne sărăcește, zicea arhitectul, iar verișoara mea dădea din cap aprobator, oameni minunați într-adevăr, eu fiind și o fire economicoasă, am strîns bani și m-am înscris la un curs de calculatoare. Cînd îmi pun ceva în cap, nimeni nu mă poate întoarce din drum. După ce am absolvit cu brio cursurile repective, am putut ocupa un post de recepționeră. Loc unde aveam și timpi morți, cînd puteam citit, marea mea pasiune. Atunci m-am mutat de la verișoară în gazdă la Stuttgart, să am camera mea, chicineta mea, balconașul meu, baia mea, singurătatea mea…

–