Orice cer senin poate fi înnegurat de o furtună, orice dimineață liniștită poate fi ultima dintr-o viață așa cum o știm.

Tihna cafelei de dimineață.  Lângă pachetul de țigări este un pistol. L-am găsit în debara. Nu are gloanțe, e un pistol cu apă vechi care nu mai are nici măcar rezervor pentru apă.

Citesc.
Judecătoarea în procesul lui Vlad Pascu (un puști beat și drogat care conducea cu viteză un bolid decapotabil și a accidentat mortal doi tineri) a întrebat dacă decedații sunt prezenți în sală.

Pistolul cu apă e la locul lui. Îl ating, îl simt.

Citesc.
O femeie s-a aruncat de la etajul cinci al unei clădiri și a căzut peste o alta care tocmai trecea pe trotuar. 

Un bărbat aflat sub influența alcoolului a intrat cu autovehicolul pe contrasens lovind o mașină care circula regulamentar în care se aflau doi adulți și trei copii. În urma impactului toți ocupanții celor două autovehicule au decedat.

Îmi apuc cu mâna cumva sigură cana de cafea și o duc la gură. Nu mai are cafea, am băut-o pe toată de dimineață, de foarte dimineață, dar gestul și atingerea buzei de marginea rece a ceștii mă face să simt că exist. Nu mai exist de mult, sunt o relicvă a unor vremuri pe care pare că nu le-a mai trăit nimeni în afară de mine. 

Citesc.
Procesul primarului care a fost prins în urma unui flagrant cu 1.250.000 Ron în portbagajul mașinii a fost amânat din lipsa de probe concludente.

Apuc pistolul și il privesc fără expresie. Mă gândesc ce-aș face dacă ar fi adevărat. Să spui, să declari teatral, e ușor, mereu m-am priceput la asta, dar nu știu dacă aș avea curajul să mi-l lipesc de tâmplă, așa cum a făcut, învins de umilințe, profesorul meu de limba română, un admirator împătimit al lui Eminescu.

Citesc.
O judecătoare nu poate justifica venituri de șase milioane de euro.

Mă uit la ceașca de cafea. E goală. Mă gândesc să-mi mai fac o cafea. N-ar trebui, mi-ar crește tensiunea prea mult și pot paraliza. Asta ar fi chiar dramatic. Nu aș mai putea să mă împușc cu pistolul meu cu apă. Privesc pistolul fără să îl văd. Nu mă mai întreb nimic. Cred că lumea mea este greșită.

Citesc. 
Procesul lui Ion Iliescu în dosarul Revoluției pare că nu este de competența tribunalului civil; nici a celui militar. 
Iliescu are 94 de ani.
Au trecut 35 de ani de la Revoluție. Judecătorii nu erau încă născuți.

Mă duc să îmi mai fac o cafea. În fond, dacă mai citesc două știri de genul acesta am să mor oricum. Iau și pistolul cu mine, nu se știe niciodată la ce îți poate folosi un pistol, fie el și unul stricat care cândva putea stropi cu apă. Mi-ar mai răcori tâmplele.

Mă gândesc că ar fi trebuit să nu îl scot din debara. S-ar putea să vină securitatea și să găsească pistolul meu vechi și stricat care cândva putea să stropească cu apă și nu aș putea spune de unde îl am. E un pistol vechi, stricat, care împroașcă apa, stropește fără jet, nici rezervor pentru apă nu mai are, aș spune, dar nu cred că m-ar crede. Știu că nu i-a crezut pe alții pentru niște hârtii arse în sobă. 

Văd, aud, citesc; 
nici nu mai știu.

Reclamele la șampoanele de păr s-au inflamat.

Eminescu a fost cel mai mare dușman al poporului român.
Cei din închisorile comuniste nu au fost victime.
Rolul femeii este să nască, să fie gospodină și smerită, nimic mai mult.
Pepsi conține nanocipuri. 
Viața înseamnă apă, aer, energie și toate de la răsărit. 

O voce isterică strigă fals, nătâng și neconvingător.
O fiică își blamează mama.

Toată lumea este încrâncenată în propriile convingeri.
Toată lumea urăște pe toată lumea. 
Mi-e frică să trăiesc în țara mea.
În stradă se strigă din nou "libertate". 

Și eu nu înțeleg ce anume se vrea de la mine; să mă acopăr din cap până în picioare cu năframă sau să declar o schimbare de gen. 

Votul tău conteaza! CCR a decis renumărarea voturilor.

Singura certitudine este că m-am născut într-un an nefast; prea tânără pentru ce a trecut și prea bătrână pentru ce va să vină.

Închid telefonul, laptopul, televizorul. 
Închid tot.
A mai rămas doar pistolul cu apă.
Închid ochii.