Mi-ai așezat pe umeri frunze,
mi-ai îmbrăcat privirea-n ceață,
Toamnă, îmi fluturi trist pe buze,
și-mi curgi prin vene ca o gheață.
M-ai aruncat în zbor, orbește,
prin norii grei ca de cenușă,
cu-aripa stângă ce-mi slăbește,
iar dreapta-i tot mai lașă.
Nu-mi mai găsesc loc nici în lume,
grei, ochii mi-i ridic spre cer,
cătând spre nicăieri anume,
mi-e toamnă, Doamne, și-ncă sper.
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Scriitoarea Dora Budăceanu are multe frământări pe care le dezvăluie printr-un poem:
”Nu-mi mai găsesc loc nici în lume” ( oare nu reia fiecare dintre noi această muncă titanică de Sisif, dar nu ne-au venit cuvintele îmbrăcate atât de frumos), prin asociere cu anotimpul ”Toamna” , vine cu o idee, care îți conferă o neașteptată strălucire cosmică. Felicitări!
Vă mulțumesc pentru frumosul comentariu. Eu cred că un om fără frământări interioare, fără întrebări la care caută răspunsuri, trăiește într-o bulă, de intoleranță, absorbit de egocentrism. Numai bine!🫠
Lasă un răspuns