Prietenia, confortul de a ne simți în siguranță unii cu alții fără a trebui să ne cenzurăm gândurile și să ne măsurăm cuvintele. 

Dragă prieten care ai fost, 

Alegerea ta unilaterală și categorică de a nu îmi mai fi prieten m-a uimit.
Poate m-a și întristat. 
Îți atribuisem calități pe care nu le ai, crezându-te un om bun și corect, în niciun caz un încrâncenat împotriva oricui nu gândește ca tine, fie el prieten sau nu.
Nu m-ai rănit, doar mi-ai lăsat un gust amar. Pentru că, în naivitatea mea, eu credeam că pot gândi ce vreau, că pot simți ce vreau, că pot avea orice părere vreau, că pot să spun ce vreau cu condiția să nu impun nimic din toate astea nimănui și că, evident, aceleași drepturi le ai și tu și toată lumea.

La începutul anului 1990 , cred că era prin martie sau aprilie, eram adunați mai mulți colegi într-un birou în care ne adunam de obicei și, ce să facem, discutam politică. Urmau primele alegeri așa zise libere. Eu nu am făcut nicioadată politică, am motivele mele și nici carnet de nembru PCR nu am avut. Ei au vrut, ziceau că altfel nu voi putea promova în funcția de șef birou, mare scofală, dar am refuzat motivând că nu mă simt încă pregătită pentru o așa onoare, de a muțit toată onorata audiență. 

Deși îmi place să cred că nu am reușit să urăsc pe nimeni, comunismul l-am urât cu toată ființa mea. 

Deci, să nu pierd șirul. Discutam cum spuneam și fiecare zicea ce îi trecea lui prin cap în momentul acelea. Practic discutam de dragul discuției. Uimitor este că ne simțeam liberi să o facem. Doi dintre băieți erau mai vehemenți, dar aveau păreri diferite, unul era regalist și celălalt comunist, mai exact. La un moment dat cel care apăra comunismul a apucat o scrumieră de pe birou, era o scrumieră de sticlă, mare și grea și l-a lovit pe regalist cu ea în cap. A fost un șoc pentru toți. Nu puteam înțelege cum poate cineva să fie atât de idiot încât să facă așa ceva pentru o părere pentru că, așa cum aveam să constatăm, indiferent ce am fi spus sau crezut noi, nimic nu depindea de părerea noastră. Eram tineri, eram școliți, nu eram prea fericiți, dar visam, eram liberi pentru prima oară să ne exprimăm fără să ne temem că cineva ne va turna la securitate.

Aici aș avea o grămadă de povești de spus, poate altă dată. 

Dar să revin. Niciunul dintre noi nu a mai vorbit cu cel care l-a lovit în cap pe colegul regalist. Toată lumea îl evita. Pentru că mesajul lui a fost clar, doar eu am dreptate, voi toți habar nu aveți ce vorbiți, în plus părerea voastră nu contează pentru mine, ba mai mult, dacă nu ziceți ca mine vă lovsc în cap. 

Nu credeam că după 35 de ani am să mai întâlnesc un astfel de om. Cu atât mai puțin nu credeam că tu,  prieten pe care chiar îl stimam și admiram, ai să-mi dai cu o scrumieră în cap pentru că te-ai simțit lezat că am râs la o glumă pe care tu nu ai găsit-o amuzantă. Bine, într-un moment de furie oarbă tu mi-ai dat block peste tot unde ai putut. Ce-i drept, asta este mai puțin violent,  dar din punctul meu de vedere nu este nicio deosebire între tine și colegul din anii '90. 

Viața este despre a te accepta pe tine așa cum ești, dar mai presus de orice de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt, cu toate imperfecțiunile lor. Viața este despre a găsi sens într-o lume care, de multe ori, pare complet absurdă. Și, uneori, când simți că pierzi controlul cel mai bun lucru pe care îl poți face este să râzi. Chiar și de necaz. Încrâncenarea și furia nu au ajutat niciodată.
Nu sunt prea umblată pe la biserică, indiferent care ar fi ritul sau cultul ei, dar cu atăt mai mult cred că cei care se împăunează cu credința lor ar trebui să fie imparțiali, să fie milostivi, să-și respecte aproapele, să îi îngăduie să aibă o părere diferită, să nu urască de moarte pe oricine nu crede, nu simte și nu gândește ca ei. Dar cred că mă înșel la câte războaie s-au purtat în numele credinței.

În fine, ideea este că de fapt mă bucur că ai ales să mă elimini din spațiul tău pentru că chiar nu avem nimic în comun. Tu nu ai simțul umorului iar eu nu te urăsc. 

Aleg oricând sminteala în locul vanității. Prefer să râd, dacă asta mă face să pot accepta absurdul din lume. 
Și am să râd chiar dacă am să ajung să râd singură sau de mine însămi pentru că, la urma urmei, nu contrează cu cine râzi, importat este să poți râde. 
Și, crede-mă, râd chiar acum!