Un copil iubit poate fi fericit și în vreme de război.

Am fost un copil nedorit. Pe mama nu am cunoscut-o niciodată. M-a lăsat la bunici și a plecat în lume. Bunicii erau oameni cu frica lui Dumnezeu, m-au primit.și m-au crescut. Nu îmi amintesc să-i fi auzt vreodată pomenind-o pe mama. Eram prea mică să țin minte dacă bunicii m-au vrut sau nu, dar dacă iubirea poate purta un nume și o față, acelea sunt ale bunicilor mei.

Bunicii mei nu erau bătrâni, deși atunci așa mi se părea, aveau undeva la patruzeci și cinci de ani. Bunicul avea cel mai blând zâmbet care mi-a fost dat să-l văd. Toată ziulica trebăluia prin curte, aveau o grămadă de animale și orătănii și pământ destul cât să aibă tot ce le trebuia. Lucra la un internat de băieți din oraș, care nu era departe, la vreo cinci kilometri. Avea o motoretă pe care o încăleca, pleca la serviciul lui și când ajungea acasă, în loc să se odihnească, se apuca de treabă. Nu stătea decât seara când ne așezam la masă cu toții și apoi mă lua în brațe și îmi spunea povești până adormeam.

Bunica era o femeie mărunțică, ușor adusă de spate, cu fața brăzdată de riduri adânci și cu mâinile îndoite de muncă. Țesea covoare și fețe de masă pe care le trimitea, cu o vecină care cu asta se ocupa, la vânzare prin târguri. Și făcea bunica cele mai bune plăcinte din lume.
Bunicii mei munceau mult și orice.

Lângă casa bunicilor, la capatul grădinii pe un tăpșan locuia un băiețel, crescut de o mamă singură. Cât eram mică, cred că până pe la vreo patru ani, bunica nu mă lasă să ies din curte, dar Ion, așa se numea băiețelul, putea să vină la noi oricând. Ion era cu vreo șase ani mai mare decât mine, era mai încet la minte, dar era blând și mie îmi făcea toate poftele. Când nu avea ce lucra, bunicul stătea în pridvor și ne supraveghea, dar la cât de bine se distra văzându-ne cum ne jucăm, cred că asta era plăcerea lui.
Bunicii mei nu erau săraci. Săraci erau Ion și mama lui. Târziu am aflat că tăpșanul pe care era construită căsuța în care locuiau Ion cu mama lui era rupt din grădina bunicilor. 

Eram cuminte și ascultătoare, nu îndrăzneam să îi supăr. Teama mea cea mare era că într-o zi nici ei nu mă vor mai dori și mă vor da și ei cuiva, altcuiva, să mă crească. Uneori, noaptea, plângeam în tăcere și mă rugam să nu mă părăsească și bunicii. 
Eram prea mică să înțeleg că pot fi iubită, chiar dacă o mamă și un tată care m-au adus pe lume nu m-au iubit și m-au abandonat. 

Într-o zi Ion a venit plângând și i-a spus bunicii că nu o poate trezi pe mama lui. Bunica a alergat în căsuță apoi a strigat la vecini să vină să o ajute, dar mama lui Ion murise. Țin minte și acum privirea goală a lui Ion care nu înțelegea nimic din ce se întâmpla.
 
Și așa a ajuns Ion să locuiască cu noi. 
Îl ajuta pe bunicul la toate cele, iar după ce a crescut nu-l mai lasă pe bunicul să facă nimic, dar erau mai tot timpul împreună. Uneori îi auzeam râzând în grajd, sau prin grădină. 

Amintirea unui Crăciun îmi umezește ochii mereu.

Aveam vreo opt ani. 
Cu vreo trei zile înainte de Crăciun fusesem la Adela, o colegă de școală, părinții ei aveau magazinul din sat. Adela avea în casă un brad mare, frumos împodobit și în camera ei am văzut cea mai frumoasă păpușă pe care mi-o putusem eu imagina. Acasă, i-am povestit lui Ion ce văzusem în casa Adelei. Ion m-a privit fără expresie, cum făcea el de obicei și nu a spus nimic. Apoi a ieșit grăbit și s-a dus ață la bunicul și minute bune i-am tot văzut vorbind și gesticulând și privind pe furiș înspre mine.
Nu îmi închipuiam ce puneau la cale.

În dimineața din ajunul  Crăciunului bunicul a mers cu Ion și au adus un brăduț pe care l-au împodobit cu mere roșii, cu bomboane învelite în staniol colorat și cu turte dulci făcute special de bunica. Ion împletise ore în șir la o ghirlandă de hârtie colorată pe care o așezase de jur împrejurul bradului. În casă mirosea a cozonac, a sarmale și vin fiert, a mere coapte și a turte dulci, din acelea cum făcea bunica numai de Crăciun, niște turtițe bune de tot pe care le ținea într-o covată de lemn acoperită cu o față de masă țesută de ea și pe care le dădea copiilor care veneau la colindat.
Era cald și bine și nu aș fi vrut să se sfârșească niciodată ziua aceea. 

Sub brăduț era un singur cadou. O păpușă; o păpușă minunată cum văzusem la Adela.

Ei stăteau toți trei pe băncuța de lângă pat și așteptau să-mi vadă bucuria. Dar eu, în loc să mă reped la păpușă, m-am aruncat în bratele lor plângând în hohote. 
Nu mai eram un copil nedorit, eram iubită de cei mai minunați oameni de pe pământ. Cadoul meu nu era păpușa, ci iubirea lor.

Acela a fost cel mai frumos cadou de Crăciun. 
Familia pe care mi-o doream.