Nu te îndepărtezi de oameni arzând toate punțile care te-ar putea duce înapoi ca să îi înveți pe ei o lecție ci ca să poți merge înainte îndurând ce nu poți schimba.

Am oprit în parcarea aceea pentru camioane să dorm câteva ore; mai aveam drum lung de făcut. Îmi făcusem un ceai și m-am dus la una din măsuțe să-l beau și să fumez o țigară. La masa de lângă mine am văzut un bărbat stând în genunchi; părea că se roagă.

Întâi am vrut să mă mut la altă masă, nu mai era nimeni în afară de noi, apoi mi-am zis că poate îl deranjez tot foindu-mă și am rămas locului. 
Îmi beam ceaiul în liniște. Când a terminat rugăciunea s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. I-am oferit un ceai, nu l-a refuzat, am simțit că vrea să-și descarce sufletul, iar eu oricum nu aveam altceva mai bun de făcut decât să-l ascult. 

"Nu am cunoscut pe nimeni ca ea. Ștefana, așa o cheamă. Nu știu exact cum să-ți explic. Nu era neapărat frumoasă, dar avea ceva, îți intra sub piele, în suflet, în minte. Te vrajea efectiv.
E greu de explicat. 

Eu am fost toată viața o fire mai retrasă. Biserica era singurul loc în care mă simțeam cu adevărat bine. Pe soția mea am cunoscut-o la biserică, evident, și în câteva luni eram căsătoriți. Nu știu dacă am fost îndrăgostiți unul de altul, de fapt acum știu că nu. 

Ștefana venea la biserică la care eram preot. 
Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap să prind postul acela; oraș bun, cartier bun, cum s-ar zice, cu lume bună și evlaviosă. 
Părinții ei locuiau peste drum de biserică și Ștefana venea cu mama ei la slujbă duminica.

Lucra la o multinațională și s-a oferit să o ajute pe soția mea să se angajeze acolo, așa am ajuns să stăm mai mult de vorbă. Știi, voiam să răsplătesc cumva bunăvoința ei. Soția mea era economistă, dar cum născuse copiii aproape unul după altul nu mai lucrase de vreo șase-șapte ani. 

Ștefana era și ea căsătorită, avea doi copii. Se căsătorise la douăzeci și vreo doi de ani și nu mai era de mult timp fericită cu soțul ei. Nu mai era ea fericită, nu se certau sau ceva. Așa mi-a spus. Și nu cred că se putea certa cineva cu ea. Era imposibil. 

O admiram pentru cât de multă putere avea pentru tot. Era incredibilă. Deja avea o funcție destul de bună în multinaționala aceea dar voia mult mai mult. Da, muncea mult. 
Îmi spunea cât îi este de greu, soțul ei era un visător, ea întreținea familia. Ea îi întreținea și pe părinții ei. Era fenomenală.

Cum îți spuneam, stăteam mult de vorbă, ore în șir după ce pleca lumea din biserică, îmi povestea despre viața ei, despre visele ei, despre neputințele ei. Cumva parcă depindea de înțelegerea mea. Mie mi se părea firesc să o ascult. Pe zi ce trecea eram tot mai nerăbdător să vină duminica să o văd, să pot să stau de vorbă cu ea. Doamne cât prețuiam clipele acelea. 
Fără să îmi dau seama m-am îndrăgostit. 
Cumva simțeam că și ea are o afecțiune pentru mine, dar nu îndrăzneam să fac nici cel mai mic gest necugetat. Înțelegi, nu?!

Într-o zi, nu era duminică, a venit la biserică și mi-a spus că ar vrea să se spovedească. Am stabilit că vin a doua zi dimineață la șapte și o aștept. 

- Acum vreau, mi-a spus. 

Și atunci mi-a spus:
că mă iubește, 
că nu mai poate trăi fără mine, 
că mă visează noaptea, 
că numai la mine îi este gândul peste zi. 
Atunci am sărutat-o prima oară. 

Eram atât de îndrăgostiți, vorbeam la telefon de zeci de ori pe zi. Mă lua cu mașina mergeam la un hotel afară din oraș și ne iubeam. 
Parcă îmi luase Dumnezeu mințile. Oricât aș fi vrut nu eram în stare să mă rup de ea. Nu-mi păsa de nimeni și nimic, nici măcar nu mă puteam gândi la nimic altceva în afară de ea. 
Eram fericit și nimic altceva nu mai conta.

Într-o seara când am ajuns acasă, soția mea plângea. 

- Ce s-a întâmplat, am întrebat, dar nu neg că nu-mi mai păsa de nimic ce avea legătură cu ea. Doamne, nici de copii mei nu-mi pasă. 

- Nenorocitule, a spus, cum ai putut să faci așa ceva, cum?! Nu ți-a fost frică de Dumnezeu? Nu ți-e frică că se dărâmă biserica pe tine? Nu ți-e rușine de lume? 
De mine, de copiii tăi? 

Și a trântit pe masă niște poze cu mine și Ștefana. Am tăcut. Nici nu mai auzeam ce spune. Mă gândeam că de fapt tot răul spre bine. În sfârșit voi putea fi cu Ștefana fără să mă mai ascund. Nu-mi păsa dacă asta ar putea avea și alte urmări, nu mă gândeam la așa ceva. 
Mă gândeam doar să fiu cu ea, doar cu ea, orice altceva îmi era de prisos. 
Mă simțeam invincibil.

A doua zi, soțul ei a venit la biserică. Da, primise și el fotografiile acelea. 
Nici în ziua de azi nu știu cine le-a facut. Dar asta nu are nicio importanță. 
Mi-a spus că vrea să stăm de vorbă. 

- Te rog, după slujbă, am spus.

Mă temeam că vrea să facă scandal în biserică. 

A râs zeflemitor și a zis,
- Da, exact, după slujbă! 

Era straniu de calm.

- Sincer, ești ultimul la care m-aș fi gândit. Preot? Trebuie să recunosc că nu o crezusem în stare să ademenească un preot în mrejele ei. Mă rog, în fond nu eu trebuie să te judec, nu-i așa?! Nici nu te judec, practic vreau să te ajut să-ți salvezi ce mai poate fi salvat din onoarea ta. 
Crezi că ești primul?! Așa crezi? Sau că vei fi ultimul? Vrei să știi adevărul? 
Știi cum sună adevărul? Hai, să-ți spun!

Doi ani, atât a rezistat lângă mine fără să simtă nevoia unei noi cuceriri. Atât. 
Bine, cred că și copii au ținut-o pe loc. Copii și jobul sunt tot ce contează pentru ea. Din cuceririle astea ale ei își ia puterea. 
Acum vreo patru ani i-a sucit mințile unui coleg în așa hal încât acela i-a spus nevesti-sii că vrea să divorțeze. Aveau doi copii mici, unul era bebeluș. 
A venit nevasta ăluia la noi acasă, a făcut un scandal de a scos din casă toți vecinii, apoi s-a dus la serviciul ei și a făcut și acolo scandal, dar urât 
Știi ce a urmat? El a plecat din multinațională, ea a urcat încă o poziție ierarhică. Așa e ea, cade mereu în picioare. 
Pentru ea viața e simplă; scopul scuzà mijloacele. Fără regrete, mă înțelegi? Nu are regrete, nu are remușcări. 

Dacă vrei părerea mea, deja a pus ochii pe următoarea victimă. Eu sincer îți spun, nu am nicio treabă, o las să facă ce vrea, îmi văd de viața mea, îmi iubesc prea mult copiii să îi părăsesc. Și ai să râzi, dar în felul ei are nevoie de mine. 
Nu am venit aici să fac scandal, îți spun toate astea doar ca să-ți vezi de familie și de viață până mai poți. Nu distruge tot din cauza ei. Ei nu-i pasă de tine, îi pasă doar de cum o faci să se simtă. Apoi se plictisește. Tu și toți care vor mai veni, sunteți doar niște unelte. 
Atât am vrut să-ți spun. Faci cum te taie capul de aici înainte.

Am rămas tăcut mult timp. Știi, am înțeles că în omul acesta iubirea era pură, o iubea atât de mult încât o înțelegea fără să o judece. Dar eram robul propriilor mele sentimente, nu eram dispus nici să înțeleg, nici să renunț.

Am sunat-o pe Ștefana, dar nu mi-a răspuns. Mi-a trimis un mesaj în care mi-a spus,
că are probleme la serviciu, că soția mea a făcut scandal, 
că nu ne mai putem vedea. Atât.

Soția mea nu făcuse scandal, dar se plănsese colegelor de birou. 
A doua zi a fost chemată la conducere, i s-a propus o mărire de salariu cu condiția să nu facă scandal, sau o recompensă materială și să plece. 
A ales să rămână și să tacă. 

Pe Ștefana nu am mai văzut-o de atunci. 
Lumea începuse să vorbească, scandalul a luat amploare până când, în cele din urmă, am fost caterisit. 
Oricum aș fi plecat. 
Îmi era rușine să dau ochii cu enoriașii, îmi era rușine să imi privesc copiii în ochi. Pe ea nu o învinovățesc pentru nimic. Da, ea nu-mi putea suci mințile dacă eu nu o lăsam să mi le sucească. Eu am fost singurul vinovat. Da, meritam tot ce mi se întâmpla, nu mă plâng. 

Așa am ajuns șofer de tir. 
E convenabil; tot timpul pe drum, câștig binișor cât să trimit bani copiilor. Sunt mari deja. Îi văd doar de la distanță, nu am curajul de mai mult. Soția, mă rog, mama lor mi-a spus că pot să vin să îi văd când vreau, dar eu cred că mi-am pierdut acest drept. Știi, timpul nu vindecă rănile, doar le transformă în cicatrici. Rana rămâne ascunsă acolo și doare la fel de rău dacă o zgândări. 

Iartă-mă, m-am luat cu vorba, nu am mai vorbit cu nimeni de foarte mult timp, poate te-am reținut de la programul de odihnă. 
Eu nu prea dorm. 
Opresc doar ca să mă rog, mă odihnesc o oră, maxim două și plec. Dacă stau prea mult într-un loc mă apucă gândurile. Nu există tortură mai nemărginită ca propriile gânduri. Știu că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Am trecut prin infernul pasiunii mele, acum trebuie să învăț să trăiesc din nou. 

Judecata divină sau cea a oamenilor nu mă sperie, ele sunt mult mai blânde decât pot fi eu acum cu mine. Așa și trebuie. Ce mă sperie este că nu mă pot ierta. Asta mă sperie. 
Astea sunt gândurile care mă măcină. 
M-am împăcat cu ceilalți. Cu mine nu știu cum să mă împac. Ăsta este prețul pe care îl plătesc cu adevărat.

Simt că, dacă m-aș ierta, aș arunca la gunoi clipele de fericire din viața mea pentru că, deși mă feresc să recunosc, chiar dacă ce am trăit eu atunci a fost o minciună, fericirea mea a fost reală. Atât de reală încât nu mai știu cum să-mi găsesc liniștea, pacea aceea interioară pe care o aveam înainte de Ștefana.  

Niciodată nu voi mai putea fi acel om."