Nu poți înțelege cât de greu le este altora să se schimbe decât după ce reușești să te schimbi pe tine însuți.

- Suntem prietene de mulți ani, dar niciodată nu te-am auzit să mi te plângi de ceva. Cea care se plânge mereu sunt eu și, ori de câte ori mi-a fost greu, la tine am găsit înțelegere, mângâiere și încurajare.
Nu știu cum reușești. 
Care este secretul tău?

Este o poveste lungă, dar... 

Mama nu m-a iubit. Credeam că asa este normalul. Mă bătea din orice, parcă înnebunea când mă vedea. Când am mai crescut cât de cât mă miram, de fapt, să fiu sinceră, credeam că mint, când le auzeam pe colegele mele cum vorbeau despre mamele lor. 
Pentru ele, mamele lor erau cele mai bune prietene. 
La început îmi era milă de ele; cum să fii prietenă cu cineva care te bate și te pedepsește?! Mi-a luat ceva timp până să înțeleg că mamele lor nu le băteau, ba mai mult, le chiar erau cele mai bune prietene. Atunci cred că am început să mă port cât puteam de rău. Nu mă străduiam deloc să-i intru în grații, dimpotrivă, făceam tot ce știam că o enervează. Încasam niște bătăi crunte, dar eu râdeam, nu scoteam o lacrimă și ea se enerva și mai rău. Învățasem să nu plâng. Învățasem să nu spun, eram convinsă că nimănui nu-i pasă. Învățasem să fiu de una singură. 

Terminasem anul întâi de facultate când am încasat ultima bătaie. Nici nu mai țin minte motivul. Atunci a fost și singura dată când tata a intervenit prinzând-o de mână. 

- Oprește-te, i-a spus. 

Îmi văzuse fața plină de ură în timp ce rânjeam și îi spuneam mamei că va veni ea și ziua în care am s-o lovesc eu.

Tata era un bărbat frumos și bonom. Când venise în orașul acela toate domnișoarele bune de măritat alergau după el. Mama l-a câștigat la pariu. Doar că după ce s-au căsătorit și-a dat seama că nu-l iubea. 
Și era și foarte tânără. Rămăsese gravidă cu mine și, în vremurile acelea era mai dificil să-ți iei viața în mâini de una singură cu un copil după tine. În plus tata îi oferea stabilitate și o poziție socială bună. Bunicii mei erau avuți, nu dusese lipsă de bani niciodată, era obișnuită cu un trai bun, cum s-ar zice. 
Dar eu eram principalul motiv al nemulțumirilor ei. 
Îi stricasem toate planurile, îi stricasem corpul, îi răpeam din timpul prețios în care s-ar fi alintat pe sine, în plus mai eram și rebelă; că nu știu cui oi fi semănat. 

Am luat repartiție în cel mai îndepărtat oraș de casă. Mi-ar fi trebuit o zi întreagă cu trei trenuri mizere schimbate în gări infecte ca să ajung acasă. Nu mă atrăgea o astfel de călătorie. Nu mă atrăgea nimic acasă. În concediu preferam să plec la mare. Un an, doi, până m-am obișnuit. Ne-am înstrăinat.  

Eram atăt de convinsă că nimeni nu mă poate iubi, încât nu avusesem nicio relație mai lungă de două-trei luni. Nu credeam în căsnicie, în familie, în iubire, în nimic; trăiam și mă bucuram de libertate. Mă dedicasem pe de-a-ntregul carierei. 

După câțiva ani m-am mutat în capitală, aveam o meserie care îmi plăcea, câștigăm mulți bani, îmi cumpărasem o casă frumoasă, călătoream.

Când l-am cunoscut pe Vlad ceva s-a schimbat. Vlad îmi amintea de tata. Era blând, calm, pașnic. Curând, ne-am mutat împreună. M-am mirat și eu de decizia asta, dar am zis, fie ce-o fi. Apoi a venit pe lume Anabela. 
Nu credeam că aș putea avea o latură maternă, nu-mi dorisem cu ardoare să fiu mamă, eram speriată, mi-era frică să nu dezamăgesc copilul acela care acum depindea de mine, eram plină de spaime. Și nu am vrut nici să mă căsătoresc cu Vlad.

- Vlad, nu știu ce va fi peste un an sau doi, nu vreau să ajungem să nu ne mai suportăm, să stăm împreună din cauza copilului. Nici nu știu dacă am să pot să-i fiu mama pe care o merită. 

- N-ai cum, ești cel mai bun om pe care l-am cunoscut.

M-au mirat cuvintele lui. 
Nu credeam despre mine nimic bun și cu atât mai mult nu credeam că alții pot vedea în mine ceva bun. Dar au mai trecut doi ani și singurul lucru pe care îl știam era că nu vreau să îi pierd pe niciunul dintre ei. Anabela era lipită de mine ori de câte ori eram împreună, mă îmbrățișa cu mânuțele ei calde și îmi spunea te iubesc; mă copleșea. 
Iar Vlad?! Vlad era singurul om care a crezut în mine. 
Era uimitor, dar familia mea era așa cum îmi imaginam că trebuie să fie o familie. 

Într-o seară m-a sunat tata. 

- Mama ta e foarte bolnavă, a spus și vocea lui părea stinsă.

- Bine, am spus, vin acasă. 

Mă gândeam că va muri și poate nu mi-aș fi iertat că nu am facut măcar efortul de a o vedea ultima oară. Era mama. 
Vlad m-a văzut tristă toată seara, nu a spus nimic, dar a doua zi mi-a spus blând, așa cum știa numai el. 

- Poate ar trebui să mergem cât mai repede. Azi, chiar.  Nu te las singură. Mergem, vedem despre ce este vorba și apoi decidem ce este de făcut.

Când i-am văzut am izbucnit în plâns.
Mama era piele și os, căzuse într-o depresie puternică, nu mânca, nu vorbea, nu dormea; 
tata era dărâmat și depășit de situație. 
Mama m-a recunoscut și a zâmbit. Era un zâmbet trist.
Vlad a stat de vorba cu tata, doar ei doi, o vreme destul de lungă, apoi mi-a spus blând, cum numai el știa.

- Îi ducem la noi. 

- Vlad,  nu știu dacâ asta este soluția, am încercat să mă împotrivesc. 

- Nu ai să poți trăi cu gândul că nu ai făcut nimic pentru ei, te cunosc.

Bănuiam că tata îi spusese ceva ce nu voia să știu.

- Vlad, trebuie să-mi spui, între noi nu pot fi secrete.

Și mi-a mărturisit. 

- Mama ta a intrat în depresia asta după ce tu ai rupt orice legătură cu ei. 

Nu l-am crezut; nici pe Vlad, nici pe tata. 
Dar după două luni de când locuiau cu noi, aproape fără efort, mama și-a revenit, tata inflorea alături de gradina pe care o transformase într-un rai, Anabela era cel mai feticit copil, o răsfățau și o copleșeau cu iubirea lor, pentru Vlad tata era tatăl pe care și-l dorise, erau mai mult decât prieteni, făceau tot împreună, așa cum fac tații cu băieții lor, mama ne gătea tot felul de bunătăți, în casă era o curățenie impecabilă și avea grijă de Anabela cum nu îndrăznisem să-mi imaginez că poate.
Recunosc că la început am avut ceva temeri, dar fața mamei se lumina într-un anume fel când o vedea pe Anabela, iar copilul meu minunat mi-a spus că Buba și Bubu, așa le spunea, sunt cel mai frumos cadou pe care puteam eu să i-l fac.

Iar eu...Eu eram liniștită să-mi văd de cariera mea, Anabela era pe mâini bune.

Într-o zi am venit acasă mai devreme. Era primăvară.  
Mama cu Anabela erau pe terasă, tata inspecta florile și copăceii din curte.
Mă pregăteam să ies pe terasă, dar m-am oprit când am auzit-o pe Anabela întrebând:

- Buba, cum era mami când era mică?
Mama a tăcut o vreme apoi a spus. 

- Era ca tine, cel mai minunat copil de pe pământ. Dar nu știu dacă ea va ști vreodată cât de mult o iubesc. 

- Mai mult decât mă iubești pe mine, Buba? 

Și cu glas tremurând în care îi simțeam lacrimile, mama a spus:

- Anabela, pe tine te iubesc cât cerul și pământul la un loc.

- Si pe mami?  Nu plânge, Buba, te rog, nu mă supăr dacă o iubești pe mami mai mult decât pe mine. 

Am ieșit pe terasă, aș fi vrut să o iau pe mama în brațe, dar am rămas locului ca un lemn. Anabela m-a văzut și a fugit la mine, 

- Mami, am supărat-o pe Buba și acum plânge!

- Sunt lacrimi de fericire, Anabela, nu de supărare, e fericită că este aici cu tine, am spus.

Mama m-a privit și obrajii ei erau scăldați în lacrimi.
Și pentru prima oară în viață am îmbrățișat-o pe mama mea. Mama mi-a pus mâna pe tâmplă, ca o mângâiere și m-a sărutat pe frunte. 

- Iartă-mă! a șoptit. Aș da toată viața mea să pot întoarce timpul...

Peste ani mama a murit în brațele mele privindu-mă cum nu o mai văzusem privind, sfâșietor, un amestec de iubire și rămas bun dureros 

Așa că, vezi tu, eu nu am cum să mă plâng, nu am niciun drept să o fac. Mama m-a iubit.