Dacă vrei să vezi curcubeul, trebuie să suporți ploaia.
La început te enervează gesturile mici. Le vedeai și înainte, ți se păreau drăgălașe sau le ignorai. Acum te enervează, pur și simplu. 
Atingerile sunt tot mai rare și cu dedicație, o atingere pe braț cu dosul palmei, o atenționare mută urmată de o indicație cu bărbia sau cu degetul, 
"dă-mi și mie sarea". 
Fără te rog. 
Săruturile sunt cu buze țuguiate, reci, seci, fără niciun îndemn, un ritual pe care nici nu știți de ce-l mai păstrați.
Nici nu mai știți cum era când aveați fluturi în stomac care vă făceau ca de la un simplu sărut să rupeți hainele de pe voi, să vă iubiți ca nebunii pe unde apucați, fără să vă pese de vasele nespălate sau de cămașa care trebuie călcată pentru a doua zi dimineață, fără să vă pese de nimic.
"Mi-e foame", spunea unul dintre voi la un moment dat și râdeați, pentru că în afară de pâine și unt nu aveați nimic altceva de mâncare. Tu făceai ceai în timp ce râdeați din orice și din nimic și vă sărutați din două în două minute.
Ea, cu părul vâlvoi, purtând doar un tricou lălâu și un zâmbet dulce pe față, ungea grațios feliile de pâine cu unt și mâncați amândoi cea mai delicioasă cină din lume. Dar fluturii aceia au murit de mult.
Patul a devenit în timp prea îngust pentru amândoi, deși între voi ar mai putea dormi, cel puțin, un om. 
Vă spuneți noapte bună, dar nu mereu, fără atingeri, fără îmbrățișări, uneori ea se preface că doarme, alteori el adoarme fără să se prefacă. 
Nici nu mai ții minte cum era când o țineai în brațe o noapte întreagă. 
Nici nu mai ții minte de ce.
La un moment dat invoci o migrenă sau un sforăit și te muți pe canapea sau, dacă ai noroc, în alt dormitor, de unde nu te mai întorci niciodată în patul lui. 
Ea s-a îngrășat, arată ca un caltaboș în oric pereche de pantaloni, râgâie dizgrațios. El a făcut burtă, se scobește în nas și flatulează zgomotos și nestingherit în timp ce tu îți bei cafeaua.
e enervează dacă apucă dimineața înaintea ta la baie. Deschizi ușa aproape urlând, 
"hai, odată!", 
apoi intri peste ea în timp ce se fardează, dar nu o privești, îți vine doar să-i spui că degeaba o face, nu o mai ajută la nimic, arată doar ca o paiață și râzi în sinea ta. Te enervează. 
e enervează că face duș și cântă fals, cum a cântat întotdeauna, dar atunci râdeai, sau intrai lângă el la duș și cântați împreună, fals, dar râdeați. 
Acum aștepți tot mai nervoasă, apoi urli, 
"hai, odată!",
intri peste el în timp ce se bărbierește, dar nu-l privești, te întrebi doar de ce se îngrijește atât în ultimul timp, poate are o amantă și abia atunci îi privești goliciunea și râzi în sinea ta, imaginandu-ți.
Uneori te întrebi cum era când nu puteai să mergi pe stradă fără să o ții de mână. Nu mai ții minte cum era când clipele în care nu erați împreună păreau o tortură. 
Te întrebi cum era când săreai în brațele lui când vă întâlneați, când el îți zâmbea de cum te zărea. Nici nu mai ții minte zâmbetul acela, nici că ți se părea cel mai frumos zâmbet din lume.
Uneori te întrebi ce cauți lângă ea. 
Ce caută el lângă tine?
Te întrebi. 
Și-ai vrea să dispară. 
Și-atunci intri pe rețelele de socializare, unde ți-ai pus o fotografie care nu te mai reprezintă de mult, sau un avatar, mai bine. 
Te lauzi cu viața ta perfectă, cu vacanțele tale perfecte, cu familia ta perfectă, cu grădina ta perfectă, cu copiii tăi minunați și perfecți, cu "parentingul" tău ca la carte. Te lauzi. 
Și le urăști pe toate frumoasele, cu sau fără operații estetice, la grămadă, te legi de fiecare cuvânt și dai replici tâmpe, răutăcioase la fiecare poză, comentariu sau postare cu și despre ele, pentru că le crezi fericite, sau nici nu mai contează, atâta timp cât tu nu ești.
Sub protecția anonimatului, nimeni, absolut nimeni nu știe cine ești. Fără să amintești că ai o nevastă, sau copii, ai poze doar cu mașina ta, spui puțin, foarte puțin despre viața ta, minți, crezi tu, elegant, tu, cel care nu exiști, care nu ai existat niciodată, te împrietenești cu o tânără, este cu trei ani mai mare decât copiii tăi, îi trimiți floricele și inimioare, mesaje roz de bună dimineața și de noapte bună, o iubești virtual, pe o rețea de socializare, o iubire după care tânjești real, care să te facă să te simți din nou tânăr.
Intri pe postările altora și comentezi furibund, îi înjuri, fără să alegi, pe toți la un loc și pe fiecare, pe orice subiect, la orice comentariu, ești împotriva a orice, îți verși toate frustrările, îți verși năduful și ura. Ura.
Te trezești într-o dimineață și nu mai știi care dintre vieți este cea pe care o trăiești cu adevărat. Cea reală, care oricum nu-ți place, sau cea virtuală, o iluzie în care nici nu te regăsești.
În seara aceea când te uiți la un meci de fotbal și comentezi entuziast o fază întorcând privirea spre dreapta ta, spre ea, cea care era mereu acolo trăind fotbalul cu și prin tine, realizezi că nu mai este lângă tine. 
Și te întrebi cum de s-a întâmplat. 
În dimineața aceea când ești la cafea, singură, în liniștea casei tale pustii, realizezi că îți lipsesc diminețile cu el, îți lipsește viață ta cu el, viața aceea pe care nu o mai suportai.
Viața aceea la care nu te mai poți întoarce. 
Și te întrebi dacă a meritat.