Bunătatea, un copac ale cărui rădăcini se răspândesc în toate direcțiile dând apoi naștere unor noi copaci, ale căror rădăcini dau naștere unor noi copaci, ale căror rădăcini...

- Vii deseară la Mihnea? La petrecere? O face în grădină. Am înțeles că părinții lui nu vor fi acasă. Va fi mare bairam. 
- Păi, avem seara de filme vechi.  
- Zău, nu poți renunța?  
- Știi bine că este o tradiție la noi, și nici nu prea sunt eu mare amatoare de bairamuri. 
- Ai putea face o excepție. Vine și Cosmin, și a zâmbit cu subînțeles. 
Cosmin a apărut ca de după colț. 
- Cum, nu vii deseară?!  
- Preferă să stea acasă, au seară de filme vechi, a râs Daria, și brusc mi s-a părut meschină. 
O credeam prietena mea. 
Am zâmbit, le-am urat distracție frumoasă și am pornit spre casă. Știam că vor râde în urma mea, dar nu-mi păsa de râsetele lor. Era una dintre multele învățături pe care le-am primit. 

"Lasă-i să spună ce vor despre tine, oricum nu-i poți opri, și dacă te cerți cu ei vor deveni mult mai răi,  îți vor simți slăbiciunea. 
Ignoră-i, lasă-i să creadă că au câștigat ei orice dispută, oricum asta este tot ce contează pentru ei."

Cosmin se ținea după mine ca un scai, apărea de nicăieri, oriunde eram, dar nu-l plăceam. Nici pe Mihnea nu-l plăceam. 
Erau plini de ei, aroganți și vulgari. Pentru ei, fetele nu erau decât un obiect de colecție. 
Iar la bairamurile lor nu se întâmplau neapărat lucruri care să mă atragă. 

Da, prefer seara de film vechi în tihna casei. Iar voi nu aveți decât să râdeti până nu mai puteți, i-am bombănit în gând 
Habar nu aveți. 

Aveam trei ani și locuiam cu bunicii mei, părinții mamei, într-un sat uitat de lume. Mama murise de două luni și bunicii mei nu au vrut să mă dea la o casă de copii, iar tatăl meu, sau, mă rog, cel cu care mă făcuse mama, dispăruse înainte de a mă naște. 
Eu eram tot ce le mai rămăsese bunicilor. 
Mama era frumoasă și blândă în amintirile mele în care este vie încă vocea ei citindu-mi povești sau cântâdu-mi până adormeam. 
Bunicii aveau o singură fotografie de-a mamei, de când terminase liceul, o înrămaseră și o puseseră lângă patul meu, să mă vegheze, au spus, și eu adormeam privind-o. 
Încă nu înțelegeam că nu am să o mai văd niciodată.

Era vară și mă jucam în curte cu un pui de mâță care era nedeslipit de mine. De altfel era și singura mea jucărie. La poarta casei au apărut câteva mașini din care au coborât mulți oameni, bărbați și femei, și au intrat în curte. Bunica s-a speriat și s-a repezit să mă ia în brate, credea că oanenii aceia au venit să mă ia de la ei. Nu știa că cineva din sat trimisese o scrisoare unei organizații de caritate care se ocupa cu cazuri disperate și veniseră acum să ne ajute.

Un bărbat înalt și frumos s-a apropiat de mine și mi-a dat o păpușă. Habar nu aveam ce să fac cu ea, am luat-o și i-am zâmbit. Bărbatul a întins brațele înspre mine și eu m-am cuibărit la pieptul lui. 
Și era atâta liniște și pace în îmbrățișarea lui. 

Oamenii aceia i-au liniștit pe bunici, le-au explicat că vor să îi ajute să repare casa și cu orice va mai fi nevoie. 
Nu știam atunci, nu știau nici bunicii, dar bărbatul acela înființase o organizație de binefacere și împreună cu alți oameni inimoși ajutau unde era nevoie de ajutorul lor.

- Pe mine mă cheamă Tudor, a spus. Pe tine cum te cheamă, minune mică?
- Maia.

Au adus tot felul de materiale de construcții, s-au apucat de renovat casa, bunicul îi ajuta cu ce se pricepea, apoi au venit și oamenii din sat să ajute, femeile găteau și aduceau mâncare caldă pentru toată lumea și în toamnă aveam o casă nouă, cu tot ce ne trebuia în ea. Bunica a plâns, mult, și nu prididea cu mulțumirile, dar Tudor îi săruta mâinile bunicii și îi tot spunea că nu trebuie să îi mulțumească, apoi plângeau amândoi.

Credeam că nu am să-l mai văd pe Tudor niciodată, dar venea aproape zilnic să mă vadă și să petrecem timp împreună. Bunicii îl primeau ca pe copilul lor. 

Tudor fusese și el crescut de bunici. Nu fuseseră săraci, dar știa cum e greul. Începuse o afacere cu materiale de construcții de tânăr și devenise repede foarte bogat. S-a căsătorit cu iubirea vieții lui, Vera și au fost cei mai fericiți oameni de pe pământ când au aflat că vor fi părinți. Doar că Vera făcuse niște complicații în timpul sarcinii și a murit la naștere. Născuse o fetiță care a trăit doar câteva ore. Tudor era devastat. 
Își ascundea suferința ca să nu îi dărâme și pe bunicii lui, dar în scurt timp i-a pierdut și pe ei. Și, rămas singur, ca să nu își piardă mințile, a început să se dedice oamenilor care aveau nevoie de ajutor. Citise despre cazuri ca al nostru și a decis că asta era menirea lui. 
Și așa a ajuns la noi.

Aveam deja cinci ani, era de Crăciun și Tudor a venit cu o mulțime de daruri pentru toți. Bunica făcuse sarmale și cozonaci și au stat de vorbă toată noaptea. Dimineață când m-am trezit, i-am găsit plângând pe toți trei, dar nu păreau triști. 
- Tudor, nu vrem să îți fim povară, a spus bunicul. 
- Întotdeauna mi-am dorit o familie în care tot ce contează să fie iubirea. 
Voi trei sunteți familia pe care mi-o doresc. 
Nu înțelegeam. 
Tudor m-a luat în brațe. 
- Uite, minune mică, eu și bunicii am tot povestit și ne-am tot socotit și am ajuns la concluzia că cel mai bine pentru noi toți ar fi să locuim împreună. 

Bunicii au donat casa cu tot ce era în ea unei văduve amărâte care locuia la marginea statului cu cei doi copii, iar noi ne-am mutat cu toții la Tudor. 
Avea o casă imensă, cu o curte mare cu pomi și multe flori, cu grădină și piscină, și prima mea impresie a fost că am ajuns în rai. 
Bunicii, la început, se simțeau stingheri, dar cu Tudor nu aveai cum să te simți altfel decât aparținând locului. 

Foarte curând lucrurile au intrat în firescul unei familii. Bunica ne făcea toate bunătățile de mâncare și-și găsea mereu ceva de lucru prin casă, iar bunicul se îndrăgostise de grădină, că abia îl aducea bunica în casă la ora mesei. 
Mâncam toti împreună de fiecare dată. Se întâmpla ca uneori Tudor să ajungă acasă doar seara și bunica, după ce răsufla ușurată, îl întreba de fiecare dată: 
"Tu ai mâncat azi ceva, măi copile?" și Tudor de fiecare dată o îmbrățișa. Tudor le povestea apoi cum a fost ziua lui și bunicii ascultau cuminți. 
Uneori bunicul mai repara câte ceva prin curte. 
- Bag mâna în foc că el l-a stricat ca să-și facă de lucru, spunea bunica, și Tudor râdea. 
Nu știu cum și când s-a întâmplat, dar eram fericiți. 

Tudor nu renunțase să ajute oameni amărâți, doar că lipsea mai puțin de acasă. Începusem școala și își petrecea tot timpul cu mine. 
Atunci am început primele noastre seri tematice. Citeam împreună, jucam tot felul de jocuri, învățam limbi străine, cântam la pian, eu mai slăbuț dar Tudor, când se apleca pe clape, se tranforma, părea din alte sfere, și uneori îi vedeam o lacrimă în colțul ochilor, ne uitam la filme vechi, alese cu grijă, special pentru vârsta mea, găteam amândoi, mergeam la meciuri de fotbal, la teatru, la concerte și mai ales ne spuneam tot. 
Mi-a spus că Vera era pasionată de pian și în multe din amintirile lui ea cânta la pian și el o ascultă vrăjit. 
Vorbea rar de Vera și eu nu întrebam. 
Era colțul din sufletul lui care nu-mi aparținea și nu se cuvenea să intru eu cu bocancii în ce-i mai rămăsese din ceva ce, cândva, fusese totul.

Tudor nu mă răsfăța, nu-mi făcea toate mofturile sau daruri fără motiv. Vedeam la alți copii o haină sau un pantof și îi spuneam că îmi doresc și eu la fel, și Tudor nu spunea niciodată nu, mergeam amândoi la cumpărături și știa să mă facă să-mi doresc ce mi se potrivește. Nu mai ieftin, ci pur și simplu potrivit pentru mine. Îmi spunea că ce este la modă nu înseamnă că îmbracă la fel pe toată lumea. 
În vacanțe mergeam toți patru, cu tot cu bunici, în locuri din lume pe care ei nu își imaginaseră că există, iar eu aveam ceva de învățat. La mare mergeam doar la sfârșitul verii, bunicilor nu le pria prea bine căldura, așa că Tudor cumpărase la Eforie Nord o căsuță cu două camere, mică, dar cochetă, care avea o vie mare care acoperea curtea, mică și ea, ca bunicii să poată sta la umbră ziua când soarele dogorea și noi ne bălăceam. Iubeam marea. Spunea Tudor că nicio mare din lume nu este ca Marea Neagră. 

Tudor știa să te facă să te bucuri de lucruri simple. 
" Uneori, spunea, viața te poate lua prin surprindere și atunci e bine să fii pregătit. Ori pentru asta trebuie să fii puternic. Puterea asta nu ți-o poate da nimeni, nu o poți lua de nicăieri altundeva decât din interiorul tău. Ori ca să fii puternic trebuie să știi să te bucuri de viață." 
Tudor nu m-a răsfățat, Tudor nu mi-a spus că sunt cea mai frumoasă. 
Tudor nu mi-a spus că sunt cea mai deșteaptă. 
Tudor m-a făcut să știu ce înseamnă acasă, Tudor m-a făcut să mă simt iubită. 

Se apropia Crăciunul. 
Le-am spus bunicilor că vreau să îi fac un cadou special lui Tudor și că îi rog să mă susțină. 
Bunicii mi-au spus că dacă ar fi avut un băiat și l-ar fi dorit să fie ca Tudor. 
Și am plâns, și ne-am îmbrățișat, și am râs. 
Am mers cu bunicul la un avocat care a pregătit un dosar cu tot ce ne trebuia pentru adopție. L-am pus într-un plic mare pe care am scris: "Tudor, vrei să fii tatăl meu?", am împachetat plicul frumos și l-am pus sub brad. În seara de Crăciun am desfăcut darurile noastre cât am putut de repede, apoi ne-am uitat insistent la Tudor. El zâmbea încurcat, nu înțelegea. 
Nerăbdător, bunicul a spus: 
" Mai este un cadou sub brad, cred că este pentru tine" 
Tudor ne-a privit cumva supărat, apoi, neîncrezător, a luat cadoul, l-a desfăcut, a citit ce scrisesem eu pe plic și în casă s-a lăsat o liniște grea. 
Credeam că am făcut ceva rău. 
- Tudor, eu... 
Tudor și-a îngropat fața în palme și a început să plângă în hohote, scoțând sunete ciudate, apoi ne privea gesticulând necontrolat, bătându-se cu palma peste piept, în dreptul inimii, întinzând apoi brațele spre noi în timp ce rostea cuvinte ininteligibile, apoi își îngropa iar fața în palme hohotind, apoi iar se lovea peste piept bolborosind neînțeles. 
Bunicii plângeau de se scutura cămașa pe ei. 

Bănuiam că Tudor își dorea momentul ăsta, dar nu mă așteptasem să îl prindă nepregătit. Nu am mai rezistat să-l văd cum se chinuie, simțeam că îmi explodează inima, m-am aruncat în bratele lui și am plâns amândoi îmbrățișați.
- Te iubesc, tată, am spus pentru prima oară în viața mea. 
Și Tudor murmura printre lacrimi : "Minunea mea, minunea mea! "

Așa că, nu, nu merg deseară cu voi la Mihnea. Bairamuri din acestea vor mai fi, la care, poate, mă voi duce sau nu, dar deseară este seara de filme vechi cu tatăl meu și niciun bairam din lume nu o poate înlocui.