"Aşa începe boala... Boala, boala cea mare, puţină dragoste, ceva mai mult socialism." - iată tonul pe care ne vorbește Alin Cordos: ușor ironic, putin nostalgic, mimat ștrengărește și în ultimă instanță poetic. 
"Păpușa de porțelan" e romanul unui poet speriat de atâția poeți încât a s-a ascuns în spatele pretextului de scrie proză. Inserate în text câteva poeme (fără ele romanul s-ar fi asfixiat). Apoi, privirea blajină a autorului: stați liniștiți, nu vă pun să citiți poeme, va spun o poveste și atât. Rămânem prieteni. 
În poveste încap toate urâțeniile cotidiene, se acceptă, doar e proză. Chiar și socialismul real e acceptabil în haine de 'story', e doar o chestie pe care o citești între două postări. Oricum, nu citești mai mult decât câteva rânduri.. 
Evident povestirile sunt despre dragoste și despre moarte. Orice subiect pretențios inventat de un autor dornic să spargă norma se întoarce la aceste două teme fundamentale. 
Totul se rezumă la cum povestim. Alin Cordoș se joacă cu memoria, în aparență cu memoria lui, de fapt cu cea a cititorului. Pentru că toți am trăit momente cu iubire și altele cu moarte. Nu mai contează când și unde le-am trăit, important este ca ele au rămas in memoria fiecăruia, memoria trebuie activată cu o imagine, o povestire. 
Ne mai refugiem în lecturile pe care le considerăm importante, care ne definesc. Fără ele am dispărea în anonimat. Ești ceea ce ai citit. De acum, păpușa de porțelan îți aparține, ai dreptul la o infimă parte din ea, o parte care crește cu fiecare tentativă de lectură. 
Când un tânăr se apucă să-i scrie lui Dumnezeu, viața lui mai este plina de intrebări care încă nu s-au irosit în răspunsuri. Cine are întrebări, speră. Chiar și atunci când vorbește despre împăcarea cu lipsa de speranță. Cât mai avem de pus o întrebare suntem în viață. 
Autorul nu se crede paznicul farului de la capătul lumii, nu are atâta tupeu, se mulțumește sa ne anunțe discret că dacă ar fi solicitat ar accepta misiunea. Pâna la urmă, orice poveste se transformă într-o filă de calendar. O filă care se desprinde și plutește lin prin memoria noastră. 

Critica literară a murit, trăiasca empirocriticismul.  
[Evident, această notă nu se încheie aici, lectura nu se termină niciodată.] 

Z.D.