Păreai obosit.
Ți-ai lăsat palmele pe genunchi, 
cu un oftat prelung, căutând cuvintele în gând.
Taceai altfel. 
Privirea ta trecea prin mine, ca printr-o fereastră, 
către un loc unde noi doi
n-am mai ajuns.

Poate că nu am știut să fim mai mult; 
două drumuri care s-au ținut o vreme de mână, 
fără să știe că, într-o zi,
vor învăța să se despartă. 

Pleci cu mâinile adânc în buzunar, 
fără să privești peste umăr, 
fără să lași vreo urmă care să-mi spună c-ai să te întorci.

Și eu te caut pe străzile pe care mergeam împreună, 
când doar ploaia mă ține de mână.

Încă mai aud cum mă chemai pe nume, 
numele acela,
care parcă fusese al meu dintotdeauna.

Sunt încă seri când chipul tău apare în mine 
ca într-o carte veche, 
deschisă prea des la aceeași pagină,;
și după ce o citesc, 
și-o recitesc, 
o închid cu grijă,
să nu-ți strivesc chipul, 
punând-o la loc, pe raftul cu amintiri.

Într-un alt oraș,
într-o altă cameră,
într-o altă viață,
îmi șoptești numele;
ca și cum n-ar fi fost niciodată al meu.