Simt uneori cum aripi cresc în trupu-mi...
Cum cresc pe dinăuntru, purtându-mă spre soare! 
Mă urmăresc din umbră perechi de ochi ce, lacomi, 
ar vrea ca zborul lin să fie frânt de-o floare.


Simt uneori cum cade, peste cupola zilei,
tăcerea în cascade, ducând cu ea cuvântul.
Cuvântul mistuit de jarul ce arde-n spuza clipei 
ca Phoenix va renaște, gustând din plin avântul. 


Simt uneori cum vremea se scurge prin clepsidră, rostogolită-n grabă printre mătăsuri albe... 
Ascult o melodie pictată de-a timpului orchestră 
iar clipa se alintă și-mi dăruie trei salbe!


Trei salbe, din mărgele în care-a ascuns vise! 
Pe fir țesut din dalba lumină a unei stele 
se înșiră albe gânduri, iar filele nescrise 
luate sunt de valuri ce poartă doru-n ele. 


Un dor care frământă calm trupul meu de lut 
iar lutul plin de viață și îmbobocește-n glastră!
Ispite dulci veghează în asfințitul mut 
gândul tăcut și tainic ivit la o fereastră