- Mă ajuți, te tog? Imediat chem copiii la cină, o auzi pe soția lui strigând din bucătărie.
Se uita absent pe fereastră cum se jucau copiii în curte, răsuflă ușurat gândindu-se că într-o oră vor fi în camerele lor și va fi liniște în casă și se făcea că nu o aude pe soția lui rugându-l să pună masa pentru cină. Era obosit, avusese o zi plină, mâine va avea o altă zi plină, abia aștepta să se așeze în pat, să doarmă. Privi plictisit telefonul și văzu că primise un mesaj de la Mișu.
Mișu era prietenul lui cel mai bun. Erau atât de diferiți. Mișu era rebel, sportiv, clocotea de viață și era cel mai sincer și generos om pe care l-a cunoscut, în timp ce el era timid, studios, calculat, cu planurile făcute pentru fiecare etapă din viață, știa exact ce-și dorește și mai ales ce nu-și dorește.
Apăsă pe mesaj.
" Andra a murit. Accident de motocicletă".
Încremeni cu telefonul în mână în fața ferestrei, privind fără să vadă.
Glasurile copiilor s-au stins, soția a dispărut undeva în fundal, iar el s-a simțit smuls din prezent, împins pe un tunel îngust al timpului înapoi spre anii când nimic din toate astea nu exista decât în planurile lui.
Când a văzut-o prima oară a simțit că nu mai știe respira. Întârziase, intrase în sala de curs de parcă i se cuvenea, cu o cască de motociclist în mână, scuturându-și părul ud de la ploaia care scăldase orașul de dimineață și s-a așezat în bancă, undeva în colțul ochiului lui drept. Nu-și putea lua privirea de la ea. Desena floricele pe marginea caietului, vădit neinteresată de strădania profesorului și din când în când își trecea mâna prin părul încă ud. Cu greu și-a desprins privirea de ea să se întoarcă la curs și începu să noteze frenetic tot ce spunea profesorul. În pauză o căută cu privirea, dar dispăruse. A apărut după pauză cu părul uscat. Privirile li s-au întâlnit și el a văzut doi ochi verzi care îi râdeau.
"După cursuri, s-a gândit, merg la ea după cursuri".
A mai apucat să o vadă urcând pe motocicletă și plecând cu părul fluturând în urma ei. Ploaia stătuse iar soarele blând de toamnă făcuse un fel de aură în jurul ei.
A aflat de la Mișu că o cheamă Andra.
- Noi am crescut împreună, am fost vecini. M-am născut la o săptămână după ea si mama ei m-a alăptat și pe mine că mama a avut ceva probleme de sănătate după naștere. Practic, eu și Andra suntem frați, și l-a privit pe sub sprâncene ca o amenințare tacită.
Erau colegi de cameră la cămin, dar încă nu erau chiar prieteni.
- Este o fată interesantă.
- Este mai mult de atât, a răspuns Mișu serios. Te avertizez, stai deoparte dacă vrei să nu te doară. L-a bătut ușor cu palma pe spate, a râs zgomotos cum făcea de obicei, și au pornit amândoi spre cămin.
Nu a mai îndrăznit să-l întrebe nimic în ziua aceea, deși un milion de întrebări îi alergau prin cap.
Era sfârșitul lui mai când au plecat într-o excursie la munte. Inițial, s-a gândit să nu plece, urma sesiunea și ar fi vrut să învețe, dar Mișu i-a spus că vine și ea. Au făcut tabăra lângă cascada unui râu și peisajul părea ireal în lumina apusului de soare.
Toată lumea monta corturile, sau așa credea Vlad. Conștiincios și metodic, terminase primul. S-a ridicat la timp ca să îi vadă pe Andra și Mișu alergând către cascadă ținându-se de mână si sărind amândoi în apă, așa îmbrăcați. Râdeau când au ieșit cu apa șiroind din hainele lor. Nu a apucat să-și revină din uimire și i-a văzut și pe ceilalți urmându-i. Și râsetele lor răsunau în liniștea care îi înconjura. Doar Vlad nu a sărit.
- Sunteți nebuni. Nici măcar nu v-ați montat corturile. Cum vă uscați hainele?
- Toate la timpul lor, a râs Mișu.
Andra l-a privit zâmbind, ochii ei păreau mai verzi decât de obicei scânteind de bucurie.
- Vino cu mine, a zis, nici nu știi ce pierzi. Și l-a apucat de mână, alergând cu el spre cascadă. Ea a sărit, el a rămas pe mal.
Au făcut foc, au atârnat hainele ude în jurul focului pe niște pari și au râs până târziu în noapte la căldura focului. Vlad o privea peste foc, ochii ei păreau de jar, părul îi flutura cumva ciudat, în sensul opus direcției vântului, asculta tăcută poveștile celorlalti învârtind un băț în jarul focului și râdea cu o bucurie de copil.
"Este ireal de frumoasă, își zise".
Trecuseră doi ani deja și Vlad era îndrăgostit de ea până peste cap. Mișu râdea de el.
- Lasă-te păgubaș, frate! Nu-i de nasul tău. Eu te-am avertizat de la început, Andra este altceva.
Toate încercările lui rămăseseră fără niciun rezultat. Ba da, altul decât cel dorit de el. Până în seara aceea, după petrecerea din căminul lor, când ea a rămas să doarmă la ei. Mișu dormea în pat cu Ioana, iubita lui, așa că ea a dormit în patul lui. S-a cuibărit lângă el.
- Noapte bună, copil frumos, i-a spus, l-a sărutat și a adormit.
Toată noaptea a ținut-o în brațe și nu a pus geană pe geană. Visase la momentul ăsta doi ani, nu era dispus să piardă nici o secundă din somnul ei.
S-a mutat în garsoniera ei la începutul anului trei și mergeau la școală cu motocicleta. La început i-a fost frică, își încolăcea brațele strâns în jurul ei și nu înțelegea cum poate fi atât de concentrată și sigură pe ea, conducea impecabil prin aglomerația orașului, ea care lua orice altceva în râs.
Uneori, se trezea noaptea și ea nu era în pat. O găsea de fiecare dată în bucătărie, citind.
- De ce nu dormi? Mâine ai să fi obosită.
- N-am putut lăsa cartea asta din mână. Vin acum.
El întindea mână spre ea, ea i-o prindea cu putere, de parcă viața ei depindea de mâna lui, urmându-l. Și Vlad nu înțelegea. Niciodată nu a putut înțelege. În rest, făcea doar ce și cum voia ea, doar atunci, în momentele acelea în care o surprindea noaptea citind și întindea mâna spre ea, nu i se împotrivea.
Erau la sfârșitul anului patru și mai aveau două săptămâni până la licență.
- Ioana a acceptat să fie soția mea, a strigat Mișu, agitând o sticlă de șampanie în pragul ușii lor. - Da' Andra unde-i?!
- Nu știu, chiar nu știu. A primit un telefon și a ieșit val vârtej din casă acum vreo patru ore. O sun, dar nu-mi răspunde. Mă ucide, Mișule, fata asta mă ucide!
- Calmează-te, frate. Stai, că o sun și eu.
Dar nu a apucat. Andra întră pe ușă, răvășită, plânsă și părea gata să leșine. Mișu s-a repezit să o prindă în brațe în timp ce Vlad înlemnise în mijlocul camerei.
- Ce s-a întâmplat?! Spune-mi!
- Vorbim noi Mișu, nu acum. Acum nu pot.
A intrat în baie, auzeau apa curgând și pe ea hohotind.
- Ce naiba i-ai facut, urlă Mișu?
- Jur că nu știu ce s-a întâmplat!
A ieșit după o vreme, ei stăteau amândoi ca două stane de piatră.
- Ce-i cu șampania, a întrebat Andra A, nu cred! Ioana a spus da?! Și a sărit în brațele lui Mișu râzând și plângând în același timp. - De ce nu a venit și ea?
- A plecat acasă, mâine merg să o cer oficial de la tatăl ei.
Mișu știa că nu trebuie să pună întrebări acum, nu va primi răspuns. Vlad simțea că lumea lui a explodat.
Când au rămas doar ei doi el a întins mâna spre ea.
- Nu acum, Vlad. Culcă-te, vin și eu mai târziu. Dar n-au dormit niciunul toată noaptea.
Ceva se schimbase în ea, era rece, pleca la plimbări lungi cu motocicleta, tăcea, nu mai râdea din orice nimic și o surprindea tot mai des ghemuită pe scaunul din bucătărie, privind în gol.
- Mișu, nu mai știu ce să fac. Nu știu ce s-a întâmplat. Nu spune nimic.
Mișu l-a privit trist.
- Nu te credeam atăt de prost. Dacă află că ți-am spus, nu mai am zile bune cu ea în viața asta! Și apoi răcni spre el: - Cum naiba nu ți-ai dat seama?! Cum naiba ai ținut-o în brațe, noapte de noapte, atâta timp și nu ți-ai dat seama?! Cum naiba?!
Vlad îl privea cu o privire de câine bătut.
- Ce vrei să spui? Ce trebuia să-mi dau seama?!
- Că era însărcinată!
A găsit-o în fotoliu îmbrăcată în costumul ei de motociclist, cu o geantă lângă picioare .
- Andra, te rog, haide, să vorbim.
- Știu că ți-a spus Mișu. Nu a știut niciodată să mă mintă.
- De ce nu mi-ai spus?
Și simți cum privirea ei mușcă din carnea lui.
- Ti-am spus, răspunse pe cel mai înghețat ton pe care îl auzise vreodată.
Și în momentul acela Vlad și-a amintit de o seară în care el învăța la birou, ea venise în spatele lui, s-a aplecat și l-a îmbrățișat lipindu-și palmele de pieptul lui și a șoptit, sărutându-l pe gât: "Ce-ai zice dacă am avea un copil"?! " Nu e momentul acum", a spus el și s-a desfăcut din brațele ei.
- Știi bine la ce m-am referit atunci, încercă el să se apere, aproape plângând.
- Nu, Vlad, nu știu. Da, avem licență, toți o avem. Dar tu nu te-ai referit doar la momentul acela, la licență. Nu era momentul, punct. La tine totul este planificat, totul trebuie să se întâmple conform planului, fără nici o abatere. Până și iubirea ți-ai planificat-o. Dar iubirea nu funcționează după planuri, Vlad. Un copil zămislit într-o noapte de iubire nu poate fi planficat să se nască la un moment considerat potrivit.
- Andra, te rog.
Nu te mai iubesc Vlad. Nu așa cum vrei tu. Nu pot, nu vreau să trăiesc știind exact ce urmează să mi se întâmple mâine sau peste un an. Poți rămâne aici până după licență, poți să lași cheia în cutia poștală la plecare, sau poți să o păstrezi, nu contează, oricum am să schimb închizătorile. Îl privi și privirea ei părea de gheață. - Mă mut la ai mei. Nu mă căuta!
S-a ridicat, a luat geanta, și-a scuturat părul care îi căzuse peste față și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi. A mai apucat să o vadă urcând pe motocicletă și plecând cu părul fluturând în urma ei. Ultima oară.
" Cum de nu mi-am dat seama?! Cum de am iubit-o atât de mult și nu am fost în stare să o țin lângă mine? Cum de trăiesc viața pe care o trăiesc și nu există o singură zi, o singură nenorocită de zi, în care să nu mă gândesc la ea?! Cum am să trăiesc știind ca să nu am să o mai văd niciodată? Cum am să mai trăiesc?!
Se înnoptase și în casă era liniște. Citi mesajul cu voce tare.
"Andra a murit. Accident de motocicletă".
Se duse în birou, aprinse veioza, scoase fotografiile ei, ținute într-un plic lipit de fundul sertarului, le privi și inima începu să îi bată atât de puternic încât simțea că îi sparge pieptul, un nod i se pusese în gât, sufocându-l, deschise gura larg să poată respira și din adâncul lui țâșni un urlet înfiorător, spărgând liniștea casei.
Lipi fotografia ei de pieptul lui, cea în care râdea de parcă răul nu exista pe lume, o ținea apăsat, până la durere, ca și cum ar fi vrut să rămână lipită de el, lacrimile îi curgeau necontrolat și gemu. " Odată cu tine a murit singura parte vie din mine".
- Niciodată nu m-ai iubit cum ai iubit-o pe ea, auzi vocea soției în spatele lui.
Și-a ridicat privirea goală privind prin întuneric înspre vocea ei și zise ca un oftat.
Lasă un răspuns