În seara asta m-am îndrăgostit de cât s-a putut din tine. De stridenta indiferență din râsul tău când flirtezi, mândră că ești de neiubit.
M-am îndrăgostit, ca un uliu flămând, de ochii tăi voit voioși, râzând cot la cot cu privirea mea incapabilă de demnitate. De mișcările buzelor tale de nesărutat, așa îți inchipui.
Nu-ți poți imagina ce-mi închipui când îmi acopăr fața cu paharul, să-mi potolesc privirea, nu setea.
Ne-am măsurat o seară întreagă din vorbe și am uitat să te privesc ceva mai jos de tremurul pomeților. Măcar să fiu sigur, dintr-o privire, că ești... Ce prostie era să spun!
Cum să nu fii? Ce ai putea fi altceva decât voluptuoasa rușine a iubirii de mucegai.
Netrăită, la îndemână, nedorită, ca un apus rece de octombrie ce râvnește să coacă un lan necules.
Lasă un răspuns