O zi obișnuită

Ceasul sună la ora șase. Marin se spălă, se îmbrăcă, își alesese o cravată, și-o potrivi sub gulerul perfect călcat al cămășii și zâmbi mulțumit privindu-se în oglindă. Păși în bucătărie cu aceeași față de om preocupat și grăbit pe care o afișa de fiecare dată. 
Ca într-o zi obișnuită.

- Bună dimineața! Da' ce te-ai gătit așa?, întrebă Nela râzând. 

O fulgeră cu privirea.

- Cafeaua,  zise.sec

Nela îi turnă cafeaua în ceașcă si mâna îi tremura de cum se abținea să nu râdă.

- Îmi spui și mie ce este de râs?

Și în exact momentul acela își aminti că era prima zi din viața lui de pensionar. Brusc se simți străin în propria viață. Zilele lui nu vor mai aveau margini, timpul se va lăsa peste el ca o pătură groasă, strivindu-l încet, puțin câte puțin, până îl va face una cu pământul. Și, dintr-odată, se simți bătrân. Se înfioră.
Mormăi ceva ininteligibil și sorbi din cafea.

Aseară fusese petrecera de pensionare. Poate de aceea îl durea capul în halul ăsta de dimineață. Petrecerea a fost frumoasă. Doar că lui nu-i venea încă să creadă că se pensiona. L-a urmărit cu privirea toată seara pe Ionuț, băiatul acela, care îi lua locul. Râdea și vorbea degajat cu subalternii lui. 
Ai lui! E drept, ținuse un speech frumos, plin de elogii la adresa lui Marin. Ca la carte. Dar lui i se păru fals. I se citea pe față lipsa de emoție. 

E un copil, se gândi. Bine, are o grămadă de diplome, tot felul de cursuri, mă rog, știm cum le-a obținut, dar nu are cum să aibă experiență. Experiența se acumulează în timp. 
Eu de treizeci de ani sunt în funcția asta, știu tot ce mișcă în instituție, asta este experiența.

Erau atâtea lucruri pe care nu apucase să i le spună lui Ionuț. Nici nu intenționase să o facă. De fapt, Ionuț îi spusese că se va descurca. În ultimele luni stătuse mai mult în preajma lui, ca să îi predea, vezi doamne, dar mucosul ăla nu părea interesat. Începuse chiar să se poarte ca un șef. De față cu el. Da, asta l-a deranjat teribil. El încă nu plecase. Dar a tăcut. Ionuț era fiul secretarului de stat, știa asta de când venise. Nu-l plăcuse de la bun început. Era arogant și tupeist. 
Încă de la primele întâlniri îl contrazisese de față cu toată lumea. Ba chiar în una din dăți îi spusese că este obtuz, că lumea a evoluat, că vârsta nu este neapărat un.atribut atunci când se pune problema de a lua decizii bune. 
"Oricum, își zise, măcar a avut bunul simț să nu mă înlocuiască înainte de a  mă pensiona".

"Uite, își aminti, mucosul ăsta de Ionuț este de aceeași vârstă cu Ștefan al meu. Mă rog, Ștefan e foarte deștept, seamănă cu mine, și-a făcut o carieră pe propriile lui forțe, nu ca Ionut, care a răzbit doar pentru că este odrasla unui secretar de stat".

- Un mucos cu aere, spuse printre dinți,

Își drese vocea. 

- Merg să mă plimb, zise și se ridică agale de la masă.

- Ia-ți fular. E martie, dar este încă frig, strigă Nela.

-Vezi-ți, femeie, de cratițele tale, mormăi, și plecă grăbit. 

Nela făcea parte din decorul casei pentru el. 
Nici nu o mai prea privea. Îmbătrânise, corpul îi semăna cu o buturugă, nu era nimic plăcut într-o astfel de imagine, vorbea mult și fără rost și mai ales nu o putuse ierta niciodată pentru Petre. Se obișnuise să o vadă mereu acolo, dar prezența ei îl strângea de gât. De mult nu mai avea răbdare să o asculte. 

Se pensionase înaintea lui, când se născuse Cezar, nepotul lor, fiul lui Ștefan. Nela mergea în fiecare zi să stea cu el, apoi să-l ia de la grădiniță, apoi de la școală; stătea cu el până veneau părinții acasă. Nela nici nu stătuse pe gânduri, s-a pensionat fără regrete. "Dacă nu eu, cine să aibă grijă de Cezar"?  a zis. Părinții nurorii lor erau dintr-un sat din nordul țării, aveau gospodărie mare și munceau de dimineața până seara. 
Plus că Nela pentru nimic în lume nu și-ar fi lăsat nepotul pe mâinile altcuiva. Abia așteptase să fie bunică. Bine, ea nici nu avusese un post de conducere. Lucrase într-un birou obscur, o simplă funcționară, nu ca el. 
El rămăsese trei ani peste vârsta de pensionare, el era important pentru instituția aceea.

O iubise cândva pe Nela. Sau cel putin așa îi plăcea să creadă. Când a cunoscut-o, era timidă și tăcută, și asta îi plăcuse cel mai mult la ea. Poate că asta însemna că o iubise. 
Oricum, iubirea aceea fusese îngropată sub ani. Mai ales sub tăceri lungi.  

Nu-i vorbise vreo trei ani după dimineața aceea. Deși, nu-i prea vorbise nici înainte. Nimic din ce îi spunea ea nu i se părea interesant de ascultat. Îl plictiseau palăvrăgelile ei, mereu aceleași. El venea obosit de la serviciu și nu-și dorea decât să se uite la știri în liniște. Nici măcar nu nu o mai auzea. Iar din dimineața aceea Nela a devenit doar un zgomot enervant, obositor pentru el, nimic mai mult. 
Copiii erau încă în școală, trebuia să le asigure un viitor, așa că a rămas. 
În plus, nu avea de gând să dea explicații la serviciu. 

În dimineata aceea, în graba lui către serviciu, nu întârziase niciodată în viața lui, se lovise cu piciorul de sertarul de jos al comodei, cel cu lenjeria de corp a Nelei, pe care ea îl uitase deschis. A tras nervos de sertar și l-a scos cu totul afară  Îl durea rău piciorul. Și în fundul sertarului văzu niște scrisori legate cu o fundă galbenă. Le luă in mână, zâmbind, "Ia uite, zise", gândindu-se că sunt scrisorile lui de la începutul relației lor. 
Da, își aduse aminte, o iubise. 
Se uită mai atent și văzu pe plic scrisul lui Petre. Băgă scrisorile în servietă, puse sertarul la loc si plecă valvârtej din casă fără să îi răspundă Nelei la salut.

La serviciu a citit scrisorile, toate, cu fălcile încleștate de indignare.

Petre era prietenul lui de o viață. Îi murise soția. Dar copiii lor erau deja mari, pe picioarele lor, asta să fi fost acum vrei cincispezece ani.
A fost alături de el atunci, l-a susținut cât a putut. Nela îl invita la masă duminica, de sărbători. El le spusese tuturor la serviciu să il lase pe Petre să-și trăiască durerea până își revine. 
Adevărul este că datorită lui Petre ajunsese el în instituția aceea. Petre pusese o vorbă bună. Dar de atunci au trecut aproape patruzeci de ani și în tot timpul ăsta el dovedise cât este de capabil. Între timp Petre se căsătorise cu o văduvă și părea că duce o viață liniștită. Au fost la nunta lor. Nela era prietenă din tinerețe cu actuala soție a lui Petre, de fapt, ea le-a făcut cunoștință. Păstraseră aparențele. 
Nu se făcea să vadă lumea că se întâmplase ceva între ei. Se vizitau de sărbători.

Când a terminat de citit scrisorile, le-a legat la loc, le-a pus în servietă și l-a sunat pe Petre. 

- Petre, i-a zis, hai să bem o bere după serviciu. 

- Sigur, vin eu la tine la sfârșitul programului.

Au mers la o terasă lângă lac. Marin a deschis servieta și a pus scrisorile pe masă.

- Nu credeam că le-a păstrat, a zis Petre.

- Uite că le-a păstrat. Cum ai putut?! Ești prietenul meu.

- Lasă-mă să-ți explic, te rog.

- Ești nebun?! Ce să-mi explici? Că ai avut o aventură cu nevastă-mea?

- Te rog, Marin. Nu-i atât de simplu. Eu am fost singurul vinovat, crede-mă!  Murise Ana, eram neputincios și trist. Nela a fost bună cu mine, a avut răbdare, m-a ascultat. Am interpretat greșit bunătatea ei, am vrut mai mult, poate..Crede-mă, nu s-a întâmplat nimic. 
Pur și simplu a fost bună cu mine, m-a înțeles, nu m-a judecat.

- Tu ai citit scrisorile astea? Îți mai aduci aminte de weekendul petrecut de voi la Sinaia?  Mie mi-a spus că merge în excursie cu colegele. Nici atunci nu s-a întâmplat nimic?

- Vrei să știi adevărul? Bine! Era sătulă de tine și de mofturile tale, de felul în care o tratai, ca pe o slugă, că nu apreciai nimic din ce face, că nu era destul de bună pentru tine, nici măcar nu credea că ai iubut-o vreodată. Avea nevoie de căldură, de cineva cui să-i spună durerile ei. De cineva care să o asculte. Tu erai rece ca o stânca. Da, poate m-a iubit și ea pe mine, dar nu așa cum crezi tu. Și nu, nu s-a întâmplat nimic la Sinaia. Nu este genul acela de femeie, Nela. Am petrecut un weekend împreună și cred că pentru ea a fost gura de aer de care avea nevoie. După weekendul acela a pus capăt la orice credeam eu că este între noi.
" Să nu stricăm o prietenie frumoasă, Petre", a spus.
Nu știam că a păstrat scrisorile.

Ajuns acasă, s-a dus să pună scrisorile la loc. Hotărâse pe drum că nu va divorța. Și scandal nu avea niciun sens să facă.

Nela îl aștepta în dormitor, cu o sacoșă mică lângă ea.

- Știu că ai găsit scrisorile. Nu am ce să-ți spun. Au trecut cinci ani de atunci. Eram nefericită, nu așa îmi imaginasem viața mea cu tine. Acum nu mai contează. Dacă vrei să plec, spune-mi. 

- Avem doi copii de crescut. Să nu-ți imaginezi că mă lași cu așa o greutate pe umeri. Dar niciodată să nu-mi ceri să te iert.

Nu i-a mai vorbit. Îi vorbea doar când avea vreo nevoie. Îl obosea simpla ei prezență. După ce au plecat copiii, s-a mutat în camera lui Ștefan. Apoi a venit Cezar și Nela venea seara frântă acasă. 
Îi povestea despre Cezar la cină, dar nu o asculta. 
Abia aștepta să termine de mâncat și să meargă în camera lui. Acolo era liniște. O liniște pe care și-o dorea tot mai mult în prezența Nelei. 
Se gândi că, de fapt, Petre îi făcuse un serviciu. 
Acum putea să o ignore cu un motiv.

Se făcuse ora prânzului. 
Se ridică de pe banca pe care stătuse pe aleea din parc, își scutură fruntea de parcă ar fi vrut să alunge toate amintirile și porni spre casă. Îi era foame. 
Din cauza cicălelilor ei, sărise peste micul dejun. 

Deschise ușa și în casă era liniște.

Poate a plecat la Cezar. 
Dar putea să mă sune. Niciodată nu a fost ea prea deșteaptă. 

Se dezbrăcă, trase aer în piept, ca o ușurare.
"Măcar mănânc în liniște", își zise. 
Intră în bucătărie și o văzu pe Nela întinsă cu fața în jos pe gresia bucătăriei. 
S-a apropiat temător și i-a atins ușor tâmpla. Era rece. Nela murise.

Liniștea umpluse casa. Ascultă o vreme și un fior ca de gheață îl străbătu din creștet până în tălpi când a înțeles că liniștea aceea nu era un dar. Era o absență.