Regăsirea

Două frunze în vânt
Se pierd, se regăsesc,
Minut cu minut,
Se mișcă domol.
Lin se aleargă și se întrec,
Nu-i chip de eșec.

Culori pestrite, sau verzi, sau uscate,
Covor de frunze,
Se-aud pașii tăi mici și ușori.
Tu, dulce femeie cu miros de lavandă,
Sărut eu gura ta ce mă face să mă pierd,
Sărut picioru-ți fin de gazelă,
Te prind în brațe și te cuprind cu totul.

Îți simt căldura și simt că te vreau,
Regina nopții,
În noapte tu apari,
Cu trupul-ți alb și plin de mister.
Privește-mă în ochi
Și spune-mi orice,
Mireasma de flori,
Dulceața ta mă tulbură.

Comentariu:

Iată o declarație de dragoste pasională, scrisă cu o sensibilitate romantică aproape tangibilă, în care natura devine martor și complice al dorinței. 
Imaginea celor „două frunze în vânt” care „se pierd, se regăsesc” este o metaforă perfectă pentru cuplul îndrăgostit: fragil, supus hazardului, dar mereu atras unul de celălalt cu o forță inevitabilă. Ritmul lent, „minut cu minut”, „domol”, sugerează o liniște interioară, o acceptare senină a curgerii timpului când cei doi sunt împreună.
Partea a doua coboară din cerul toamnei direct în pământul senzual al întâlnirii. „Covor de frunze” și „pașii tăi mici și ușori” creează o scenă aproape cinematografică: el o așteaptă, o aude venind, iar mirosul de lavandă devine semnătura ei olfactivă – un detaliu mic, dar de o forță extraordinară, pentru că dragostea adevărată se ține și în astfel de amprente subtile.
Femeia este ridicată la rang de divinitate domestică: „dulce femeie”, „regina nopții”, „picioru-ți fin de gazelă”. Comparația cu gazela nu e doar despre grație, ci și despre libertate sălbatică, ceva ce bărbatul dorește să „prindă în brațe” fără să o îmblânzească. 
Gestul sărutului coboară treptat – de la gură la picior – ca o închinare completă, aproape ritualică.
Ultima strofă este apogeul: „Îți simt căldura și simt că te vreau”. 
Aici nu mai e doar dorință fizică, ci o nevoie vitală. „Trupul-ți alb și plin de mister” păstrează o aură de sacru; nu e dezgolit complet, ci rămâne învăluit în mister, ceea ce face dorința și mai aprigă. Cererea „Privește-mă în ochi / Și spune-mi orice” este, de fapt, o rugăminte de confirmare: „Spune-mi că și tu simți la fel.”
Poezia reușește să fie în același timp delicată și carnală, sălbatică și tandră. Folosește imagini simple (frunze, lavandă, pași, căldură) pe care le încarcă cu o încărcătură erotică și emoțională covârșitoare. Are un ritm interior care imită respirația îndrăgostitului: domol, apoi grăbit, apoi iar domol când se pierde în ea.
E o poezie care nu cere, ci ia: ia cititorul și îl aruncă în mijlocul acelei nopți de toamnă, sub covorul de frunze, lângă mireasma de lavandă, și îl lasă acolo, tulburat și mut de dor.

---