proximități și mărturisiri

File de jurnal comentate

Am bătut câțiva ani buni, în perioade mai lungi sau mai scurte, drumurile, cărările și potecile Rohiei însoțindu-l pe N. Steinhardt. Eram tânăr și topit de idealuri. Literare, în primul rând. Nu-mi cunoșteam încă, pe deplin, vocația sacerdotală, o întrezăream doar pe cea culturală. Urcam dealul Rohiei cu sute de întrebări și nelămuriri și mă întorceam după câteva zile de taifas jos, in vale, cu tot atâtea răspunsuri și tot atâtea limpeziri.

Eram fascinat întru totul de prezența Părintelui și de cărțile lui. Era prețuit, adulat în cercurile literare pe care le frecventam, însa în preajma lui era, totuși, puțină lume care să-i fie efectiv alături. Multora le era indiferent. Mă deranja enorm acest lucru pentru ca bănuiam că o să vină o vreme (care a si venit!) in care mulți neaveniți se vor bate cu pumnii în piept în numele lui.

PINTEA, IOAN Proximităti și mărturisiri: jurnal – Ed. rev. și adăug. – Iași: Polirom, 2025, p. 105

Comentariu:

Unul dintre cele mai vii și mai dureroase portrete ale singurătății lui N. Steinhardt din ultimii săi ani la Rohia. Nu e doar o amintire personală; e o radiografie a unui fenomen pe care îl trăim și azi: diferența uriașă între admirația declarativă și prezența reală lângă omul viu.

Când Pintea scrie că „multora le era indiferent”, lovește exact în miezul problemei. Steinhardt nu era doar un scriitor celebru sau un fost deținut politic cu aureolă; era un om în carne și oase, cu nevoia de dialog, de ascultare, de prietenie. Tânărul Pintea („topit de idealuri literare”) urca dealul cu sute de întrebări pentru că acolo sus găsea pe cineva care îl lua în serios. Ceilalți, jos în valea lumii literare, îl prețuiau în articole și la simpozioane, dar rareori urcau să-l vadă. Era mai comod să-l citezi decât să-l vizitezi.

Profeția din final („o să vină o vreme în care mulți neaveniți se vor bate cu pumnii în piept în numele lui”) s-a împlinit cu asupra de măsură. După 1989, Steinhardt a devenit un brand. Au apărut antologii, comemorări, fundații, premii care-i poartă numele. Mulți dintre cei care azi îl invocă cu patos n-au citit decât fragmente din Jurnalul fericirii și n-au urcat niciodată la Rohia când el era încă în viață. Exact cum anticipa Pintea: „neaveniți”.

Ce rămâne tulburător este sinceritatea cu care autorul își mărturisește deranjul. Nu e doar regretul unui discipol; e revolta celui care a văzut cum se fabrică posteritatea pe bază de absență. Pintea nu se plasează deasupra celorlalți; dimpotrivă, își recunoaște naivitatea tinereții și entuziasmul „topit de idealuri”. Tocmai de aceea mărturia lui e credibilă: nu vine din orgoliu, ci dintr-o durere reală.În fond, pasajul acesta spune o poveste mai mare decât cea a relației Pintea–Steinhardt.

Vorbește despre cum ne raportăm noi, ca societate, la valorile vii: le ignorăm când ne cer efort, le sacralizăm când nu mai pot cere nimic. Rohia rămâne acolo, dealul e același. Întrebarea e dacă mai urcă cineva cu sute de întrebări sau doar cu selfie-uri și discursuri. Ioan Pintea a ales să urce. Și să scrie asta. Pentru asta îi suntem datori.

[admin]