mi-aduc aminte că odată am fost orb eternitatea se întâmplă într-o clepsidră răsturnată într-o parte. seamănă cu tine când ești goală, zic, iar tu dai perna în mine. acolo totul stă, totul se îneacă cu sinea lui, totul pare. nimic nu e. doar tu goală răsturnată sub niște zori obosiți, pernele nu pot lovi atât de departe. când eram tânăr, și am mai fost de câteva ori, am mai fost, odată aveam o femeie care îmi limpezea berea doar privind-o, trăiam lângă ea, trăiam, iar despre viață tot ea m-a învățat, privirile ei mi-erau saci de dormit sau zile încărcate de lumină. odată a venit pe terasa unde cu câțiva prieteni, câțiva cavaleri ai singurătății, niște zvârcoliți în soartă beam, beam de mult și beam cam mult, atunci, odată. și a venit, m-a întors cu scaun cu tot spre ea, și-a ridicat tricoul și doi sâni ca două păsări măiestre s-au năpustit afară, i-a prins în mâini și mi i-a înfipt în ochi. - orbule! a zis calm și a plecat. atunci am orbit de tot, viața în mine era la alte începuturi și parcă eram mai limpede ca niciodată și parcă nu eram deloc.
Lasă un răspuns