Splendidele grădini ale aurului

Cu viclenie s-a năpustit frumusețea asupra mea
ca o cățea turbată s-a năpustit frumusețea asupra mea.
Piară fiecare în averea lui – zic eu –
şi jucându-mi ochii uscați ca lemnul unui copac trăsnit
la complicate şi elegante ceremonii râd în hohote
şi recit cântecele stupide.
Cu viclenie s-a năpustit frumusețea asupra mea –
ademenitoare sunt regulile puterii
în rest se poate vorbi de plictis.
Hei cum vom mai întinde lațul veninos
în splendidele grădini ale aurului.
Piară fiecare în averea lui –
mesele sobre două trei fructe exotice pe platoul argintat
şi tot atâtea bucurii şi tot atâtea cuvinte
mișcările ridicole ale tacâmurilor în aerul închis
şi cuvintele încăpățânate care nu se mai descojesc
iar sub fereastra mohorâtă lunecând vedenia veacului:
o terasă de marmoră întinsă cât o câmpie la capătul căreia
abia se mai vede un mercenar din ce în ce mai gârbov îndepărtându-se
abia se mai aud pașii lui din ce în ce mai străini.