Înălțarea la cer

Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează ambiția de a huzuri
oferind cuvintelor un fel de demnitate cu pori şi delicate firicele de păr
(aceeași pe care la zece ani o conferisem puiului de șarpe
după ce zvâcnise scurt în piept
şi i-am simțit capul răcoros între buze.
Şi sora mea aplaudând veselă crezând că așa deodată am reușit să vorbesc
un cuvânt negru cu ochi:
– Uite, mamă, ce cuvinte lunguiețe au limbile străine!
Apoi același șarpe în vasul de tablă foșnind ca o carte tipărită pe hârtie proastă)
Cutare şi cutare fenomen sufletesc se pierde, iar
cutare şi cutare organ nu se pierde şi totuși
gol şi înfricoșat în fața oglinzii îmi strâng trupul în brațe.
Dar ce puteam face cu două voci în gură?
Fără îndoială acum umblu prin oraș cu demnitatea pe băț
îmi bălăcesc degetul în conştiinţă la fel de ușor ca într-un borcan cu iaurt
şi amestec până se face moale, moale.
În plină amiază un om stă gânditor se scarpină în cap şi
scuipă în propria memorie ca într-o fântână părăsită:
– Memorie? De parcă eu mi-am dorit din lăcomie niște pleoape cu dinți şi măsele
ca să îmi rumeg toată ziua ochii!
Îl vom mai vedea pe acest om mai spre sfârșitul poemului
sub forma unui roi de musculițe de oțet (Drosophila melanogaster)
cum intră șchiopătând pe porțile culturii.
Oricum, eu stau în fața crezului poetic ca în fața unei femei fără piele
ce își pudrează venele, iar dacă o sărut cu ce sunt eu mai presus
decât măcelarul ce după închiderea prăvăliei plângând își
îngroapă fața în hălcile de carne care i-au rămas nevândute.
Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa
adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa
cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul.
Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a crescut o ureche pe burtă
cu burta să li se vorbească. Îi știu prea bine: ei stau cu un
sâmbure de adevăr în gură
şi îl tot sug ca pe o bomboană.
Am numărat destul, am mai multe încheieturi decât degete.
În ultima vreme scrisori tot mai insistente îmi cer să hotărăsc
vârsta la care voi înnebuni.
He, he mâine dimineață voi prinde un câine roșcat de un picior şi rotindu-l
deasupra capului ca pe o elice
cu adevărat o să mă înalț la cer.
Iată ce am știut dintotdeauna: cei care își mărturisesc puterea
o fac prin mirosul de animal sterp.
Iată ce am învățat: încă fiind copil se prevăzuse că trebuie să trăiesc o întâmplare,
apoi în școala primară literele înfloreau pe hârtie la fel cu micile pete de rujeolă
animale mici, jucăușe schimbându-şi culoarea pe fața colegului de bancă.
„Vara aceasta am fost la oraș unde am avut posibilitatea de
a mă plimba foarte mult
cu scopul de a respecta regulile de circulație. O, cu câtă emoție
traversam străzile în conformitate cu indicațiile semaforului...”
Ay, trup al meu astfel stai tu în lume ca o fiertură colorată
clocotind într-o căldare de preț!
Şi tocmai acum rațiunea mea sângerează peste singura mea
reprezentare despre liniștea sufletească:
un soldat cu părul alb pieptănându-se în ferestrele mici şi blânde ale băii comunale.
He, he mâine dimineață voi prinde un câine roșcat de un picior şi rotindu-l
deasupra capului ca pe o elice
cu adevărat o să mă înalț la cer.