Clasorul

Clasorul acela
pe care mi l-ai arătat în grabă
mi s-a părut ciudat că îl mai ai.
Eram copii
și adunam în el
fragmente din copilărie
ca și cum timpul
ar fi fost colecționabil.
Azi nu erai acasă
și 
l-am deschis
ca să mai retrăiesc o clipă
povestea noastră.
Dar ce ciudat…
Între paginile lui
erau doar sărutări,
presate cu grijă,
sub fiecare 
o dată scrisă cu creionul,
1 martie ’80…
și alte zile
de care nu îmi aminteam nimic
Le-am atins
cu teamă,
ca pe niște lucruri vii.
Unele încă păstrau căldura,
altele se sfărâmau
în aer,
ca promisiunile neâmplinite.
Și parcă te-am auzit spunând,
„Vezi, iubito…
astea sunt toate sărutările
pe care nu am apucat
să ți le dau.”
Atunci am înțeles,
clasorul nu păstra amintiri,
ci absențe.
Dovada că iubirea
nu dispare,
ci rămâne în așteptare,
între două pagini
pe care doar dorul
mai are curajul
să le deschidă.