O sută de ouă

De Paște, bunica vopsea  o sută de ouă. Niciodată mai mult. Niciodată mai puțin.

Bunica nu râdea. 
Viața i-a oprit râsul de la o vârstă mult prea fragedă. 
A rămas orfană de mamă la doi ani. Erau patru fete și ea era cea mai mică. 

Apoi, când bunica avea șase ani, pe tatăl ei l-au luat pe front. 
Au rămas singure pe lume. 

Bunica avea două clase. 
"Ca trenul", spunea. După primele două clase nu a mai mers la școală, îngrijea gâștele grofului pentru ceva bucate. 
De Paște, groful aducea un coș mare plin cu ouă roșii, vreo sută poate, pe care le împărțea copiilor din sat. 

Sora ei mai mare își găsise de lucru la București și o duse și pe ea împreună cu încă una din surori. În sat a rămas doar Nastasia, mai mare decât bunica cu doi ani. Și pe Nastasia, biata de ea, mi-o amintesc doar plângând ori de câte ori se întâlnea cu bunica. 

Bunica s-a angajat la o familie de evreii bogați, Fiderman. "Erau tare omenoşi", spunea. Întâi a ajutat prin bucătărie și asta i-a venit mănușă talentului ei înnăscut, făcând-o să devină o bucătăreasă desăvârșită. Bunica știa să facă trei feluri de mâncare și din urzici. 

Târziu, când era deja bătrână, era chemată bucătar șef la toate nunțile, înmormântarile și orice altă paranghelie din sat. 

Apoi, când a mai crescut, a ajuns fată în casă la familia aceea și atunci a învățat cum trebuie să arate o casă curată. 
Tot acolo l-a cunoscut și pe bunicul.  

A ajuns în satul acesta după bombardamentele din patruzeci și patru, când le-a fost distrusă casa, locuiau lângă Podul Grand. 

Apoi, într-o zi de toamnă 
l-au arestat pe bunicul. 
A rămas singură cu patru copii. Și atunci a uitat să râdă de tot. 

Dar bunicul s-a întors acasă și viața lor a intrat într-un normal pe care bunica îl construia în fiecare zi.

Bunica nu râdea. 

Gătea în fiecare zi pentru mic dejun, prânz și cină. Mâncare gătită. Proaspătă. În fiecare zi. Mâncarea rămasă o dădea la porci și a doua zi o lua de la capăt.

Era obsedată de curățenie. Marțea spăla haine, joia le călca și casa ei era ca un pahar de cristal. Dacă intrai în bucătărie după ce se servise masa, întotdeauna la oră fixă, nimeni nu avea voie să întârzie, nu-ți dădeai seama că acolo au mâncat opt, zece, sau uneori doisprezece oameni, că mereu pica vreun musafir la masă.  

De Paște, în Joia Mare, bunica vopsea o sută de ouă, nici mai multe, nici mai puține. Fix o sută, cu o frunzuliță frumoasă lipită pe fiecare ou, legate apoi, ou cu ou, în ciorapi și fierte în coji de ceapă. Tot atunci cocea și cozonacii. 
Cu o săptămână înainte spălase și vopsise gardurie și tot ce era prin curte, spălase și curățase fiecare colțișor al curții și al casei.
Sâmbăta gătea mielul și toate bunătățile lumii. Și făcea niște prăjituri cum nici la cofetărie nu găseai.

Duminica Pastelui, de dimineață, se îmbrăca frumos, își punea mărgele la gât și pălărie pe cap, punea într-un coș din toate bunătățile pe care le gătise pentru zi de mare sărbătoare, obicei adus de ea din București, că prin partea locului nu era, dar pe ea nu o interesa, punea ouă într-un coș special, îl lua pe bunicul de brat, îmbrăcat și el la patru ace și cu coșurile în mână, acoperite cu stergare special păstrate pentru ziua aceasta, porneau amândoi,  agale, spre biserică.

Nimeni, absolut nimeni nu avea voie să guste ceva din regalul culinar pe care îl pregătea până după ce se întorcea ea cu bucatele sfințite de la biserică.

Ouăle, cele din coș, le împărțea copiilor în curtea bisericii. Apoi venea acasă și așeza masă pentru familia ei. Atunci la masa ei trebuia să fie doar familia. Toată. Ciocneam ouă roșii, dar de mâncat aveam voie să mâncăm doar unul, să nu ni se facă rău și mai ales să nu ne taie pofta de mâncare. Apoi strângea masa, spăla vasele, spăla pe jos în bucătărie și se odihnea puțin, dar nu mult, pentru că la șapte fix ne așezam din nou cu toții la masă pentru cină.

Apoi, a murit bunicul.
Și abia atunci bunica s-a oprit din tot și din toate și, de supărare, bunica a murit.

Bunica nu râdea niciodată, așa cum nici nu se plângea niciodată. Avea prea multe de făcut și toate doar așa cum le știa ea, ca la carte.
Bunica nu râdea. 
Pe ea nu o învățase nimeni că în viață se poate râde. Pe ea o învățaseră că o casă trebuie să fie curată,  că masa trebuie să fie plină de bucate alese, și că de Paște trebuie să vopsească o sută de ouă. Fix.