Iarba este despre noi

Iarba în care îmi las capul
E iarba în care toți ai mei
Și-au întins palmele să-mi fie moale căderea.
Tu spui ceva despre liniște
Și eu i-aud pe toți ai mei șoptind în mine:
- Iubește-o! Cu ea ți-e drumul mai lung și mai frumos! 
Iubeste-o!
Apoi tăcem amândoi, tac și ai mei, 
Și căderile tac, au înțeles momentul,
Tăcem sub cerul albastru de parcă orice cuvânt rostit ar fi
Un drum ce ne desparte.
Tăcem tot ceea ce ar trebui să ne spunem
Și nu știm cum,
Ori poate ne e frică de cuvinte,
Iar când spunem ceva
E ca și cum am deshuma niște străini.
Ne simțim complici la o crimă în noi înșine.
Te tragi, iertătoare, mai aproape
Și atunci văd clar până anul viitor,
Ori măcar până mâine,
Nu cumva să pierdem ceva,
Nu cumva să mai omorâm ceva prin noi,
Dar acum nu mai contează
Cât timp iarba ia forma noastră.
La plecare se mai vedeau doi îmbrățișați.
Pe locul acela, spun oamenii,
A crescut un stejar.
Nu știam.
A crescut direct printre coastele cuiva,
Presimt că și-a trimis ghinda să ne caute.