Cercul scriitorilor dispăruți: Ion Moise- Jurnal și Lectură (1966-2005)- prima parte- de la ”homo sapiens” la ”homo internetus”

Cu siguranță că, mai am câțiva poeți, scriitori sau artiști plecați să scrie într-o lume probabil, probabil mai bună ca și asta. Astăzi, ne reamintim de scriitorul, jurnalistul, poetul și profesorul de limba și literatura română, ION MOISE, cel care, a scris, an după an, la un jurnal care se întinde din 1966 până în 2005. Astfel, sub îngrijirea lui Menuț Maximinian, a apărutm de curând, un volum de 700 de pagini. Iar, cum experiența mea de după cele aproape 400 de pagini citite  ale lui Ioan Pintea în ” Proximități și mărturisiri- Jurnal” s-a mai ”întărit”, iată-mă față în față cu Ion Moise.
Ion Moise (n. 4 mai 1938 în Târgu-Mureș, d. 5 noiembrie 2012 în Bistrița). 
A învățat la liceul „Alexandru Papiu Ilarian” din Reghin și la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, după care a lucrat ca profesor la Vișeul de Sus (județul Maramureș), a fost jurnalist la „Ecoul”, bibliotecar și iarăși jurnalist la „Răsunetul”, de unde s-a pensionat. A făcut parte din redacția ziarului literar „Minerva”, înființată de Lucian Valea, și din cea a revistei „Mișcarea literară”, a condus decenii cenaclul literar „George Coșbuc” de pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. A debutat în 1968 în revista „Tribuna” din Cluj, cu schița „Soarele”. A debutat editorial cu romanul „Orologiul”, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca. Au urmat romanele: „Numai cu tine, omule”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, „Ploaia nopții de iunie”, Editura Eminescu, București, 1999, „Ochiul Dragonului”, Editura Arcade Bistrița. A mai publicat un „Dicționar al viselor”, Editura Macarie, Târgoviște, 2001, reeditat bilingv (romană-engleza) la Editura George Coşbuc din Bistrița, 2003. A mai publicat un volum de eseuri – „Axiome posibile”, Editura Eikon din Cluj-Napoca, 2006 și volumul „Martiri sub Steaua lui David”, Editura Europress, Bistrița, 2006, în colaborare cu Titus Zagrean, reeditată la Editura Charmides, Bistrița.

Lectura unui jurnal este captivantă și, cu atât mai interesantă în momentul când descoperi că, ”după” inițiale descoperi oameni pe care i-ai cunoscut, cu care aai vorbit sau chiar ai tras niște ”băute”. Evident, în ceea ce mă privește, e vorba de perioada 1987-2005, mai puțin perioada 1989-1991, când am efectuat stagiul militar și am stat puțin la Târnăveni. 
Și pe Ion l-am cunoscut încă din anii ”Ecoului” , reușind să dialogăm de mai multe ori, de foarte multe ori. Și aici, în cele 700 de pagini, până acum am citit peste 500, am găsit același intransigent Ion Moise. Structurat după zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, jurnalul este vast și acoperă anii când Moise a fost  profesor la Liceul „Bogdan Vodă” din Vişeul de Sus (1963-1971), redactor la ziarul „Ecoul” din Bistriţa (1971-1974; 1975-1982), directorul Şcolii Generale din Viişoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa (1982-1985) şi, din acest ultim an, redactor la „Ecoul”, apoi „Răsunetul” până la pensionare. 
16 martie ʼ68. Vișeu de Sus. Uneori bunul simț ți-e mai de folos decât orice lege din lume.
O dispută cu un inginer care și-a exprimat convingerea că profesorii au mai puțină răspundere decât inginerii. Aceștia din urmă își asumă responsabilitatea construirii unui drum, unui pod, unei clădiri etc., pe când profesorii nu au decât o răspundere morală. I-am răspuns că un dascăl adevărat, ca și inginerul, clădește suflete, caractere, clădește mereu generații de oameni. „Vorbe!” mi-a replicat emfatic inginerul. „Fără comentarii”, adaug eu.
Sunt anii dinaintea ”ajungerii” la Bistrița la ”Ecoul” , ani în care, Moise era profesor la Vișeul de Sus, județul Maramureș. Cred că, frescă mai exactă a învățământului din deceniul 6 și 7 al secolului trecut  din orașe ale RSR  uitate de timp, nu am mai citit demult. Se simte că, Moise e prozator, dar mai ales că e jurnalist pur sânge (n.red.- am ajuns să scriu eu asta, după ce Ion mi-a corectat în urmă cu aproape 40 de ani un text mic de tot despre concursurile denumite atunci ”Prietenii pompierilor” de pe ”Liviu Rebreanu”) , toate problemele cu care se confrunta învățământul socialist par să fie dublate sau triplate în zilele noastre. 
Din 1966 și până în 2005, când avem ultimele note de jurnal, atît de mult s-au schimbat lucrurile, oamenii dar mai ales mentalitățiile, regimurile politice, încât lumea a devenit o împuțită văgăună. 
28 martie ’68. Reiau povestirea cu Cârtiță. Îl prezint ca pe un om care-și iubea boala sa de ochi. O întreținea pentru că-l punea la adăpost de tracasări. Obținea certificate medicale cusute cu ață albă de la un medic în vârstă care-l tolera. Uteceul însă nu l-a iertat și i-a mai trântit o caricatură la „Cactus”, prezentându-l în pat, cu burta-n sus, sforăind, cu un picior scos afară de sub pătură, plin de peri țepeni, ca niște cuie. Sub el versurile: „Vreme trece, vreme vine / Soarele de mult e sus / Vreme trece, vreme vine / Cârtiță tot doarme dus / Noaptea-ntreagă n-a dormit / Că și-a petrecut-o-n birt”. „Caricatura e bună și chiar reușită, dar versurile-s proaste”, a apreciat Cârtiță. „Eu le făceam mai bune”, și a continuat chiulul. După câțiva ani, a ajuns director de liceu într-un orășel din Ardeal.
Știm toți că lumea s-a schimbat mult, dar nu chiar atît de mult , tot partidul, săracu, care era, atunci, ca și acum, Lesnea știe de ce:  „Partidul e-n toate, E-n cele ce sunt, Și-n cele ce mâine vor râde la soare, E-n pruncul din leagăn, Și-n omul cărunt, E-n viața ce veșnic nu moare.” Mă gândesc, uneori, acum că l-am citit pe Moise : degeaba or cântat ăia de la Scorpions ”Wind of change”. Mai pe urmă, după 1990, 2000, schimbările au început să vizeze mentalul, fiind mult mai penetrante, mai subtile, persuasive, ele explodând pur și simplu după globalizarea internetului  și apariția vieții ON LINE. Dacă citești netulburat de alte gânduri JURNALUL , observi ce viață dublă aveau românii în perioada respectivă: una erau ”documentele programatice”, partidul, activiștii și turnătorii pe care Moise îi ura aproape visceral, el fiind, de mai multe ori, victima unor ticăloase delațiuni, alta era, viața în particular, a românului de rând, cu destule privațiuni și dureri, alta decât cea din filmele epocii. 
14 aprilie ʼ68. Însăilez niște versuri care mă terorizează de câtva timp. „Și fata morgană mă țintuie-n cuie, / Orașul e plin de cireși în asfalt / Și plouă cu soare, cu fum și e cald, / Și fata morgana pe geană-mi se suie, / Sunt singur și plouă cu plumbii de soare/ Și nimeni, nimic, nu vine să-mi spuie, / Axila și axa vertebrei mă doare / Și-o cruce pe piept cineva vrea să-mi puie. / Simt buzele albe, tăcute, livide, / Degeaba aștept cruciade de care, / Că-n liniștea ploii și în dunga de soare; / Văd iele, de maci și de grâuri, avide”.
La ani distanță 2005-2026, așadar alte două decenii de ”împliniri mărețe” , suntem în plină invazie IA, armata de siliciu luând locul armatei de ”teracotă” și invadând toate cele bune și frumoase ale acestei lumi. 
Practic, rețelele de socializare au dus la bun sfârșit visul lui Nicolae Ceaușescu: crearea omului nou și a societății socialiste multilateral dezvoltate: omul nou s-a transformat în ”homo internetus”. 
Odată cu ”homo internetus” , lumea a devenit o jucărie stricată ce pare dominată, dar doaar pare, de un Demiurg obosit, bătrân și trist, un uriaș mormânt din care ”ridicarea la cer”- Înălțarea este doar un eufemism, o parabolă, o promisiune politică pe timp de campanie electorală.
La Ion Moise vedem și avem prima ruptură dintre ”home sapiens” și ”homo sovieticus”, cel care va popula întreg spațiul ex-sovietic, iar, după alți 20 de ani vine o altă ruptură definitivă și irevocabilă, cea dintre sapiens și homo internetus, ruptură pe care Ion Moise dar și alți condeieri au predictibilizat-o în scrierile lor și i-au prezentat tarele. 
16 aprilie ʼ68. Vișeu de Sus. O dispută în cancelarie pe o temă istorică. Federalizarea Europei. (Cât de actuală e problema azi, la ora anului 2001). Ideea aparține lui Napoleon, care avea de gând, între altele, să înglobeze provinciile: Moldova și Țara Românească în sistemul francez de administrație. „De fapt, până la urmă, chiar așa s-au petrecut lucrurile, sunt eu de părere. De nu era sprijinul francez, nu știu dacă noi realizam Unirea din 1859 și nici măcar pe cea din 1918”. Reacțiile au venit rapid de pe poziții marxiste. „De nu exista voința poporului român, puteau să tot vină francezii să ne tragă-n sus, că n-ar fi reușit. (…)... Le-am amintit că toți intelectualii care au făcut revoluția pașoptistă și unirea din ʼ59 au fost de formație franceză ba, unii, ca Alecsandri și Cuza au fost colegi de studenție cu monarhii Europei față de care n-au avut complexe”. Concepția lui Marx că nu personalitățile fac istoria, ci popoarele, am respins-o din start, motivând că nu o înțeleg. Totuși, până la urmă, din motive de „securitate”, am ajuns la un compromis. „De ce n-ai mers până la capăt?” mă întreabă un coleg de „mate”. „Trebuia să le procur și lor o satisfacție și apoi n-aveam timp să le scot din cap un concept, care are aproape valoare de dogmă. Îți dai seama că aș fi întors istoria cu fundul în sus”.
În toate cele 700 de pagini, Ion Moise scrie despre prezentul socialist cu mâna ghidată de viitorul de ”dincolo de coline”, reușind să contureze cu forța herculeană a unui mare prozator, bolnava societate a vechiului regim, transformată după Decembrie 1989, într-o junglă a autosuficienței, vorbăriei goale, a ticăloșiei ridicate la nivel de politică națională și a unui homo internetus devenit propriul lui Dumnezeu.
Jurnalul lui Moise, jurnalele de fapt, vin dintr-o lume sălbatică, vetustă, cu dogme și ideologii clare, dar recunoscute ca perfectibile, și se încheie în plin WILD SIDE, în plin capitalism de cumetrie, noțiune politică inventată la debutul secolului 21 de noii îmbogățiți ai flămândei și nesătulei  clase politice românești. Mai pe urmă a venit cumetria dintre socialistul cu ”Merțan și caviar” și liberalul de mucava ieșit din utopia binelui interbelic și omul de afaceri român ieșit din mâlul depus pe maluri de apele turlburi ale epocii de tranziție: egoist, nemilos și veșnic nemulțumit de tot, toți și toate. 
Scrie Moise niște adevăruri de te ”doare mintea”, iar asta se întâmpla în 1982 (aveam 12 ani) : ” Suntem cu toții dominați de teluric. În fiecare din noi aleargă o cireadă de vite sau de porci. Parafrazându-l pe Roussea, în fiecare om zace un animal. Avem în noi, oricât ne-am feri, prin educație seculară, ceva agrest, primar. În proporție de 50% suntem în stadiul de animal. Nu o spunem, nu o recunoaștem, dar mai toți suntem sclavii burții pline. Suntem niște mașini unse bine pentru consum și râgîială. Bășina, urina și defecarea sunt o mare plăcere diurnă, ușurarea fiind o mare satisfacție biologică. Deocaamdată suntem înconjurați de-o uriașă lume necuvîntătoare”.
Emil Cioran: ” Doamne, greu mai moare maimuța din noi”
Asta era în 1982, iar acum, în 2026, e mult mai rău, e rău de tot!!!
24 aprilie ʼ68. Nu pot înțelege cum secolul XX a putut suporta niște psihopați ca Hitler și Stalin. Să împuști filosofi, oameni de știință și artiști pentru că au opinii separate. Așa ceva abia a îndrăznit, în Epoca Medievală, Inchiziția. E cumplit faptul că mereu ne întoarcem pe altă treaptă de civilizație, la preistorie.
25 aprilie ʼ68. „Bărbații mint din necesitate. Femeile mint întotdeauna” – J.J. Rousseau în „Vulpile în vie”.

Moise, remember Luca Onul: ” Ca un Sisif eu car în spate un bolovan care respiră”, versuri despre care spune că sunt geniale și, chiar sunt. 
În JURNAl îl găsesc și pe Zorin Diaconescu care îi zice lui Ion Moise: ” După Joyce, nimeni nu ar mai trebui să scrie proză”. Siderat, Moise scrie că, fiecare cu părerea lui. 
La finalul acestei prime părți a cronicii la Jurnalul lui Moise  : În viziunea lui Nietzsche, un vid nu poate rămâne așa, el se transformă în VOID, esența răului, iar natura umană este definită de ”Voința de Putere” (Wille zur Macht), o forță fundamentală care caută permanent să se depășească, să domine și să creeze. Soluția nietzscheană nu este reîntoarcerea la vechii Zei, ci depășirea omului. Supraomul este cel care acceptă pe deplin "Moartea lui Dumnezeu" și înțelege că valoarea trebuie creată, nu descoperită. Dacă omul este singura măsură a valorii, iar problemele sale pot fi rezolvate prin știință, tehnologie și organizare socială (bunăstare), atunci nu mai este nevoie de "suflet, anima, spirit, marea cultură."