NORII SI MASTILE

Pe pânza albastră
a bolții cerești
plutesc nori albi,
fără grabă,
ca niște gânduri
ce nu cunosc hotare.

Din mersul lor
se desprind chipuri,
zâmbete și umbre,
priviri care se întâlnesc
și se risipesc
în aceeași adiere.

Uneori,
cerul plămădește măști.
Atât de vii,
încât par chipuri.
Atât de senine,
încât ascund furtuni.

Le poartă o vreme,
apoi le lasă să treacă,
ca și cum adevărul
n-ar încăpea
într-o singură înfățișare.

Sub ele,
drumurile se țes
din pași și ecouri,
iar vântul
șterge urmele
fără să întrebe.

Numai norii
nu păstrează nimic.

Trec.

Măștile, însă,
uită că sunt doar măști.

Și, încet,
când vântul nu le mai găsește rostul,
se desprind singure
de pe chipul lumii,

căzând, firesc,

în tomberonul de la poartă.