O întrebare la care, recunosc, nu am știut să răspund imediat: de ce merg bistrițenii legănați?
Din îngâmfare? Nu cred. Chiar dimpotrivă. Cu excepția unor „vârfuri” binecunoscute, aroganța ardeleanului bistrițean lipsește aproape în totalitate. Este, de regulă, un om așezat, cumpătat, care nu se grăbește să se creadă mai important decât este.
Atunci, de unde legănatul?
M-am gândit la valurile Dunării. Numai că Dunărea nu ajunge până la Bistrița. Și chiar dacă, printr-o minune, ar ajunge, mă tem că, în spiritul măsurilor administrative moderne, cineva ar găsi repede soluția și ar tăia și valurile, cu măiestria tipică a lui Bolojan.
Și totuși… legănatul?
Răspunsul îl găsești după numai două ture pe celebrul pietonal bistrițean.
Adânciturile, denivelările și valurile de la un capăt la altul te obligă să ocolești, să-ți schimbi pasul, să te apleci când într-o parte, când în cealaltă. Cu alte cuvinte, să mergi legănat. Nu pentru că așa este firea bistrițeanului, ci pentru că așa este pietonalul.
O scurtă oprire la o terasă mai potolește legănatul. O cafea bună îți redă echilibrul și speranța că, poate, la plecare vei putea merge normal.
Dar nu.
După cafea, reintri în „mersul legănat”, iar valurile pietonale te conduc uneori chiar dincolo de pietonal. După atâtea exerciții de echilibristică, începi să te întrebi dacă nu cumva această deplasare a devenit o specialitate locală.
Poate că, peste ani, cineva va spune: uite, bistrițenii merg legănați!
Și nici măcar nu va mai ști de ce.
Va fi uitat că, înainte de a fi o presupusă caracteristică a mersului nostru, „legănatul” a fost, pur și simplu, o consecință a infrastructurii.
Și ajungem, inevitabil, la întrebarea care nu mai ține de umor.
În locul unei runde a doua a Zilelor Bistriței, cu atâția „no name”, dar cu state de plată care par de „first name”, nu s-ar putea găsi bani pentru ceva mai durabil și mai folositor pentru oraș?
De exemplu, pentru refacerea pietonalului.
Pentru ca bistrițeanul să poată merge drept, nu legănat.
Pentru ca turistul care vine în oraș să nu creadă că a ajuns într-un parc de distracții fără bilet.
Pentru ca un spațiu central al Bistriței, atât de circulat și atât de prezent în imaginea orașului, să nu mai fie o probă zilnică de echilibristică.
Și, dacă tot vorbim despre bani publici, mai există o întrebare simplă, legitimă și perfect normală:
Cât ne-au costat, concret, cele două runde ale Zilelor Bistriței?
Cine le-a organizat? Cât s-a cheltuit pentru artiști, scenă, sonorizare, cazare, transport, promovare și toate celelalte costuri?
Poate că bistrițenii ar merita să știe.
Nu pentru că orice cheltuială publică ar fi suspectă. Ci pentru că banul public trebuie să fie transparent, iar cetățeanul are dreptul să întrebe atunci când este vorba despre banii săi.
Iar dacă suma cheltuită pentru o nouă rundă de spectacole ar putea acoperi măcar o parte importantă din costul refacerii pietonalului, poate că ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva orașul are nevoie, înainte de toate, de o investiție care rămâne.
Spectacolele trec.
Artiștii pleacă.
Scenele se demontează.
Dar pietonalul rămâne.
Și, până când va fi refăcut, bistrițenii vor continua să meargă legănați.
Lasă un răspuns