- Bună, Mona. - Bună, răspunse, dar nu-și putu ascunde nedumerirea. Habar nu avea cine este. - Mă știi, nu-i așa? Sunt Raul, fratele lui Paul? - Da, sigur, spuse zâmbind, dar nu-l cunoscuse până acum. Paul îi spusese că are un frare și atât. Nimic altceva. - Nu vrei să bem o cafea? Uite, aici pe terasa asta? - Păi, sincer, mă grăbeam. - Mi-ai face o mare plăcere, zice Raul cu un zâmbet mieros pe față.
Mona îl privea curioasă. Semăna cu Paul, doar că avea părul de un negru strălucitor în timp ce al lui Paul era blond ca mierea, doar ochii le erau verzi amândurora, dar nu la fel. Ceva, nu știa exact să spună ce, era diferit. Se întreba ce ar putea vorbi cu el.
Pe Paul îl cunoscuse abia cu câteva săptămâni în urmă, la petrecerea prietenei ei, Laura. De fapt, Paul se nimerise să fie și el pe terasa aceea și venise la masa lor. să îi salute. Era coleg și prietenul cel mai bun al lui Ionuț, logodnicul Laurei.
Mai târziu i-a mărturisit că, în momentul în care a văzut-o, i s-a tăiat respirația.
Când s-a terminat petrecerea s-a trezit cu Paul lângă ea. Au mers o vreme împreună. Nu-și amintea ce au vorbit. Nu l-a privit foarte atent atunci, i se părea cumva ciudat, Paul era frumos ca un zeu, sau cel puțin așa i se părea ei, dar a doua zi Laura i-a spus că Paul i-a invitat pe toți trei la o terasă, să se revanșeze, a spus, pentru seara precedentă. La început a vrut să refuse, dar Laura a insistat. - Crede-mă Mona, este de bun simț. Este cel mai bun prieten al lui Ionuț. L-a văzut de cum au intrat. S-a ridicat de la masa unde îi aștepta și le-a făcut semn cu mâna. Avea cel mai frumos zâmbet pe care îl văzuse în viața ei. Paul avea o voce blândă și moale, vorbea rar, zâmbea tot timpul și era politicos.
De fapt Paul era timid. Niciodată nu reușise să înțeleagă de ce femeile îl considerau frumos. El se simțea pierdut în preajma lor. În orice caz nu se putea compara cu Raul. Raul era fratele lui mai mare și Paul crescuse în umbra lui. Raul era dezinvolt, lipsit de orice inhibiții și cu certitudine un cuceritor. De altfel, Raul reușise să îi cucerească toate iubitele lui Paul până acum. Se resemna de fiecare dată. Se retrăgea fără să pară afectat. Era fratele lui, doar, cum să se supere. Și apoi, doamnele îl preferau pe Raul de fiecare dată.
La școală Raul fusese olimpic la matematică și preferatul profesorilor. Oricât învăța Paul, ei tot îl comparau cu Raul. Așa că Paul s-a înscris la atletism, iubea sportul acela, de fapt orice sport, îl făcea să își învingă toate fricile și nesiguranțele și antrenorii nu-l comparau cu nimeni pentru că era cel mai bun. Raul nu era sportiv, dar nu rata nicio ocazie să-l șicaneze. - Ce să faci și tu la cât te duce capul, îi zicea, fugi ca prostul că atâta poți.
Relația dintre Mona și Paul s-a construit încet, zi cu zi și lui Paul nu-i venea să creadă că femeia asta frumoasă pare să îl placă. Pe el. Iar Mona se simțea în siguranță lângă Paul. Era de o sinceritate debordantă și blând ca un ursuleț de pluș.
- Raul, am cunoscut pe cineva deosebit, i-a spus Paul după vreo lună. O cheamă Mona și, crede-mă, nu am cunoscut pe nimeni ca ea. Raul a râs - La cât ești de prost, sigur o dai din nou în bară.
Și, din momentul acela, Raul făcu pe dracu-n patru să o cunoască pe iubita asta specială a fratelui lui.
Sună telefonul Monei. Se uită și văzu că o sună Paul. Stabliseră să se întâlnească după serviciu. - Scuză-mă, îi zise lui Raul și răspunse zâmbind. - Bună, ajung imediat. M-am întâlnit pe drum cu fratele tău care a fost foarte drăguț și m-a invitat la o cafea. Să ne cunoaștem, a zis. Paul tăcu. Apoi zise trist - Bine. Vorbim mai târziu, și închise. Mona îl privi pe Raul și atunci înțelese ce era diferit la el față de Paul. Zâmbetul. Un zâmbet perfid, trufaș. Monei i se păru, de fapt, hîd. Zâmbi și ea și îl sună pe Paul. - De ce ai închis? Dacă vrei, vino și tu, eu te aștept aici. Sau vrei să vin înspre tine? Zâmbetul de pe fața lui Raul dispăru. Mona spuse tare către Raul: - Regret, dar acum nu pot, mă așteaptă Paul. Poate altă dată. Apoi la telefon: - Paul, unde ești? Vin acum spre tine. - Sunt la cofetăria de lângă blocul tau. - Ajung în cinci minute.
Paul o văzu pe Mona alergând pe trotuarul de lângă cofetărie. Inima începu să-i bată cu putere. Nu se aștepta să o mai vadă venind. Se ridică în picioare și îi făcu semn cu mâna. Mona zâmbea. Paul nu zâmbea și Monei i se păru ciudat. Paul zâmbea tot timpul. Ajunsă lângă masă îi sări în brațe. - Raul unde este? - Păi, a rămas acolo. Nu m-am gândit să-i spun să vină și el. Ochii lui Paul se umeziră. - Paul, am făcut ceva rău? - Nu, scuze, cred că e curent aici pe terasă. - Vrei să plecăm?
Timpul trecea tot mai frumos pentru Mona și Paul. Parcă se cunoșteau de când lumea. Totul era atât de firesc între ei. Nu-și puteau da seama ce sentiment era mai puternic în tot ce-i lega. Iubirea sau prietenia? Pentru că, înainte de orice, erau doi prieteni care se iubeau. Era atât de liniștitor când erau împreună. Totul era firesc. Puteau vorbi despre orice, puteau spune sincer orice, fără ca celălalt să se supere. Mona spunea că asta este posibil doar pentru că Paul era cel mai bun om din lume. Paul spunea că Mona este cel mai bun om din lume. Iar prietenii lor, prietenii cei adevărați, erau fericiți pentru amândoi și pentru fiecare în parte. Erau un cuplu de invidiat.
Mesajele lui Raul începură să o deranjeze. La început erau banale. "Salut, ce făceai"? Mona îi răspundea politicos. Apoi au devenit prea multe și la ore tot mai nepotrivite și a încetat să-i mai răspundă. Dar mesajele lui nu au încetat. Ceva o oprea să-i spună lui Paul. Era totuși fratele lui. Și poate că interpreta ea greșit, Raul nu voia decât să fie prietenos. Era ciudat, însă, că Paul nu-l invita niciodată, niciunde cu ei. Fuseseră chiar în câteva weekenduri la cabana părinților lui Paul, cu Laura și Ionuț, dar nu și cu Raul.
- Laura, nu știu ce să fac. Raul mă agasează cu mesaje de prost gust, unele și în miezul nopții. Nu știu dacă să îl spun sau nu lui Paul. Este fratele lui, totuși. - Știi ceva, vino azi pe la noi, dar fără Paul, și vorbim cu Ionuț. Este prieten cu Paul de o viață, de când erau copii și Ionuț ține foarte mult la el.
- Știi, Mona, dacă mă întrebi pe mine, Raul este un gunoi de om. De când îl știu l-a călcat pe Paul în picioare. Și o face cu plăcere. Eu nu l-am plăcut niciodată. Paul, pe cât este de înalt, pe atâta este de blând și de timid. Niciodată nu a avut încredere în el însuși și, crede-mă, Raul a avut un merit deosebit în asta. Eu nu mi-am putut imagina că un frate poate fi atât de mizerabil cum este Raul. Toată viața l-a umilit, în orice împrejurare, cu orice ocazie, cu satisfacție, de parcă l-ar urî. Țin minte că odată se îndrăgostise Paul, rău, de una, Bianca. Eram amândoi la o terasă când l-a sunat Raul. I-a spus că vine și el că vrea să îi prezinte pe cineva și a apărut de mână cu Bianca. Paul s-a albit la față. Aia râdea ca proasta, iar Raul jubila. Cu Bianca aia, Raul a avut chiar o relatie de câteva luni. Erau pe-o măsură. Pe mine mă deranja că Paul nu ripostează. Uneori i-am spus, dar Paul este Paul, mi-a zis că așa e Raul, să nu-l bag în seamă. I-a furat toate iubitele doar ca să îi arate că poate. Și dacă mă întrebi pe mine, fix asta încearcă să facă și acum.
- Paul, știi, m-am tot gândit cum să-ți spun, dar noi doi nu ne mințim, ori asta pentru mine este foarte important. Uite, zise Mona și îi întinse telefonul cu mesajele primite de la Raul. Paul păli. Citi mesajele în liniște, apoi ridică privirea spre Mona și privirea lui era tristă. - Știu că este fratele tău și nu vreau să fiu eu mărul discordiei dintre voi, dar eu nu înțeleg. Eu nu inteleg jocul ăsta. Paul se ridica și îi cuprinse fața cu palmele. - Jocul ăsta este doar al lui Raul, nu și al meu, și zâmbi cu zâmbetul.lui cald de care Mona era îndrăgostită. O cuprinse cu brațele și pentru prima oară în viața lui ochii îi scânteiau de furie.
- Raul, mi-a arătat Mona mesajele pe care i le trimiți. Raul vru să spună ceva, dar Paul îi opri. Ascultă-mă până la capăt. Am obosit de jocul ăsta al tău. Am obosit să închid ochii la mârlăniile tale. Până acum m-am resemnat pentru că ele, toate fetele pe care mi le-ai furat numai ca să îmi demonstrezi că poți, au acceptat. A fost alegerea lor, ce motiv aveam eu să mă opun? Dar de data asta nu am să cedez. Și știi de ce? Pentru că Mona nu este ca celelalte. Pentru că mi-a arătat mesajele tale, pentru că a avut încredere în mine, pentru că ea m-a ales pe mine. Dar nu numai asta, Raul, ci mai ales pentru că Mona este femeia perfectă, înțelegi? Perfectă pentru mine. Și dacă asta înseamnă că noi doi nu vom mai vorbi niciodată în viața asta, atunci așa să fie. Mă pot lipsi de un frate care nu mă respectă suficient încât să nu încerce să îmi fure femeia pe care o iubesc. Ce este între mine și Mona se numește iubire, Raul. Și este reciprocă. Așa cum ar fi trebuit să fie și între noi doi, Raul. A, și doar ca să știi, Mona ți-a blocat numărul de telefon. Nu te mai obosi să-i trimiți mesaje. Și dacă nu te potolești, crede-mă că ne batem. Nu mai sunt copil Raul, nu mai sunt fratele mai mic, uită-te la mine că sunt mai înalt decât tine, Raul și nu mă mai tem de tine. Dacă asta vrei, să te bați cu mine, crede-mă că de data asta ne batem de-a binelea. N-aș fi vrut să ajungem până aici, dar chiar ai întrecut măsura. E momentul să înveți să pierzi, Raul, pentru că de data asta nu-ți permit să câștigi jocul ăsta murdar.
A, și să nu uit! Sâmbătă, că e ziua mamei, mă gândeam să îi invităm amândoi la un restaurant, să nu se mai zdrobească mama cu curățenie, cumpărături și gătit, cum face ea de obicei. Ce zici? - De fapt, exact la asta m-am gândit și eu. Dacă vrei, mergem acum să vorbim cu Bebe să stabilim cu el meniul. - Știm pentru câte persoane? - Păi, hai să-i numărăm...
Lasă un răspuns