Scriptura după Ioniță, Daniel Ioniță…

Exodul 20:1 - Un prolog


„Apoi Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte:”
A ascultat cineva atunci, la poalele Muntelui Sinai?
Așa a fost.
Ca nu cumva să fie trăzniți de Cel Atotputernic.
După cum se temeau, în acele vremuri năpraznice.
Astăzi pffff... cui îi pasă... Noi știm mai bine.
Ne bazăm pe știință, și nu pe credințe arhaice ilogice.
Luarea deciziilor se bazează pe dovezi.
O vedem? O putem măsura? O ții în palmă? Îți aparține.
Sau poate că îl ții pe altcineva în palmă.
Nu contează, totul se bazează pe dovezi. Știință.
Sau pentru că alte frici mai îngrozitoare,
mult mai mortale ne invadează:
Ce se întâmplă dacă oamenilor pe care îi respectăm nu prea le pasă în schimb de noi?
Ca de pildă insuficiente aprecieri pe Facebook,
prea puțini urmăritori pe Twitter sau Instagram...
Ce se întâmplă dacă nu ești partenerul-de-sex-imaginar-nu-atât-de-secret al tuturor?
Dacă ți s-ar întâmplă toate aceste lucruri groaznice?
Merită trăită viața? Oare?
Lucrurile se pot înrăutăți, chiar așa incredibil cum sună:
a fi evitat, luat de mort în timp ce mai respiri -
pentru încălcarea Poruncilor
(zece, unsprezece, doisprezece...) ale Noilor Zei.
Așadar, să fiu osândit în iadul rețelelor sociale,
unde nu este decât plâns și scrâșnet din dinți
reali, dacă-i ai, și virtuali dacă ți-au rămas.
De ce mai ești prin preajmă, apropo?
Du-te și sinucide-te degrabă, cretinule!
Cu toții am văzut adulți zdrobiți în felul acesta.
Nu contează copiii, adolescenții în mod natural proști,
crescuți, la fel ca tine, de părinți experimentali în eprubetă.
Oricum, Dumnezeu tace acum. Ea a vorbit atunci.
Ea nu mai vorbește.
E moartă? La fel a presupus Friedrich Nietzsche.
A mers până la a admite că a ucis-o pe Ea/El/Ze/Xe/Cy/++++++++ etc.
(Mă întreb care este pronumele preferat al lui Dumnezeu?
Hm... Patriarhia are multe de răspuns, într-adevăr!)
Desigur, Fritzi a fost puțin confuză în această chestiune,
în primul rând pentru că încă era cuprinsă de înțelepciune
și frânturi de decență.
Două lucruri, care combinate, ar putea înnebuni cu ușurință pe oricine.
(Nietzsche s-a înnebunit imediat.)
Fiind un romantic târziu,
nu s-a putut abține și a angajat un „noi” regal
ca în... „L-am ucis pe Dumnezeu”
Acest lucru a derutat o mulțime de oameni; alţii s-au înfuriat destul de tare.
Cu toate acestea, cei mai mulți au sărit în vagonul formației
cântând despre rolul lor eroic în revoluție:
„Am ucis-o pe Atotputernica - ar fi trebuit să-i auzi țipătul când
Am lovit-o cu pumnul în față!”.
Revoluțiile eroice dau naștere acestor eroi post-revoluționari:
Brutus, Cassius și banda lor l-au terminat pe Julius,
dar dacă ai fi fost acolo în acel moment,
ascultându-i pe senatori de idele lui martie,
ți-ar fi fost îngăduit să te gândești
cum cuțitul tuturor din Senat trebuia să fi fost blocat în Cezar
în acea zi fatidică.
Imaginați-vă corpul frumos al lui Julius străpuns de o sută douăzeci de cuțite.
(au fost notate doar douăzeci și trei de plăgi înjunghiate
în raportul de autopsie - apropo, primul înregistrat din istorie...
și majoritatea au fost lovituri repetate cu arme similare).
Altfel spus, pentru putința de procesare a minții tale simple:
Cezarul mort ar fi fost bun doar pentru un
îngrozitor exponat de artă-concept.
Nu erau disponibile muzee de artă post modernă
în tot Imperiul Roman la acea vreme -
vorbim despre câteva mii de ani
înainte ca ideea concept-artă-rahat să fie concepută!
(Și cum rămâne cu Ceaușescu și furibunda lui soție?
După moartea lor, toată lumea din România țipa
"Am fost acolo! Sunt un revoluționar! Omule! Eram gata să mor!”
Doar atât - cu excepția câtorva mii care au fost într-adevăr
afară în frig în fața tancurilor și și-au riscat viața,
aproximativ 1500 au fost uciși, Slavă Lor! -
majoritatea românilor s-au baricadat
în spatele ușilor încuiate de patru ori și  a ferestrelor cu gratii.
S-au căcat în pantaloni, din moment ce toaletele erau deja înfundate,
și putini... au avut curajul.... să se ușureze în curte)
Dar poate că Dumnezeu nu este mort.
Noi credem ceea ce gândim, vezi tu.
Ceea ce credem că vedem.
Cu toate acestea, gorila trece.
Nimeni nu ți-a spus despre blestemata de gorilă.
Sau ți-au spus că e moartă.
Gorilă. Gorilă. Gorilă. Acum n-o vezi.
Și acum o vezi, din nou.
O altă teorie despre tăcerea Celui Atotputernic ar putea fi
că Dumnezeu pur și simplu nu se simte obligat să spună nimic.
Nu după ce (l)-am ucis(-o) pe /El/Zee, Cy++++++++++++++++++++++++
(Neștiind mai bine,
Presupun că pronumele preferate ale Creatorului sunt Ea/Ea...
Spui că asta îți spune mai multe despre mine? exact punctul meu de vedere.)
Gândește-te la asta:
dacă te decizi să urmărești pe cineva cu intenția de a-l ucide,
ceea ce îl face victima prezumtivă a crimei tale
îi datorezi amabilitatea unei conversații, politicoasă sau de altă natură?
Dar să spui că Dumnezeu vrea să vorbească cu tine e jalnic:
ce fel de subiect stupid vei aborda cu Atotputernicul?
Despre vreme (mă refer la o temă serioasă precum schimbările climatice)?
Ai extinde conversația la starea lumii?
Și dacă rămâi fără subiecte,
poate de ce suferi tu sau cei dragi?
Până la urmă... fie că a fost Pons din Pilat,
sau evreii, sau Nietzsche care a ucis,
Dumnezeu ar putea fi iertat pentru că nu ne-a trimis felicitări de Crăciun.
(Eu pariez pe... evrei, firește!)
Oricum.
„Apoi Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte:”

(va urma – situația se va înrăutăți...)

Daniel Ioniță