Vântul. Niciodată nu-i simt prima paloare. 
E doar repetarea unei senzații uitate și revenită datorită cuvântului care îmi leagă circuitele trecutului de iluzia clipei în care mă scurg. 
Sunt luate pe sus prima dată cuvintele, ele au aripi de candoarea vocalelor, ele au mușchii zvelți și fermi ai consoanelor. 
Apoi,
mușcate de zbor, se îndepărtează semnele de punctuație, spațiile se lasă
purtate de fiecare adiere, lăcrimându-și singurătățile între ele. 
Întreaga
gramatică îmi scapă printre degete și îmi iese vraiște din părul mirat de
cenușiul freneziei. Rămîn balast mirat pe marginea patului, 
adulmecându-mi cu neliniște furtuna.
Cu vântul mi-a zburat cuvântul.