Des – compunere (5)

când ai plecat... fost-ai oare?
mai întâi mi-am pierdut memoria de scurtă durere
pielea mi s-a descuamat de pe gândurile înțepenite ca manuscrisele îngălbenite
ce îmbălsămau faraonii
am rămas carne vie mușcată de stolurile indiferenței tale și te-am petrecut cu
mirarea însângerată până te-ai pierdut dincolo de marginile galaxiei
mi-am risipit oasele în izbeliștea de nerespirat a prafului cosmic, acoperindu-le
găurile negre cu zâmbetul oacheș al trecerii tale prin mine
apoi m-a părăsit se pare memoria de lungă durere
ghemuită într-o gaură perfidă de vierme, așteptând noul val al germinării
perfecte
crisalida iluziei amăgind alte iubiri paralele jinduind după aripi