Spre a ne dovedi că este poet pur sȃnge (de parcă
ar mai fi fost nevoie) Ștefan Olaru îṣi începe prezentul
volum cu o prefaţă consistentă (imaginată de sine) în care-
ṣi expune ca un negustor abil sensibilităţile pe care ṣi le
explică cu patos, cu nerăbdare chiar, cu vehemenţa
disperatului copleṣit atȃt de bine cȃt ṣi de îndoielile pe
care încă nu ṣi le-a elucidat.
O face în stilul lui Rudyard Kiplling (luȃnd în
calcul ṣi alternativa care nu se întȃmplă) cu toate că
experienţa sa personală pare să fie un avatar în care îngerii
Raiului ṣi demonii Iadului se metamorfozează pe rȃnd în
Ștefan Olaru, poetul poeţilor, cȃnd îṣi interpretează poezia
poeziilor (a se înţelege “Cȃntarea Cȃntărilor”): “Și dacă
nu există nimic din ce-am crezut , / Și mi-am trăit degeaba
povestea inventată, / Și dacă din nimica mă voi mai naṣte-
odată, / Ḯmi voi trăi povestea la fel ca la-nceput… // Căci
n-ai să poţi să mȃngȃi cu degete străine / Durerea fără
margini ṣi sufletul înfrȃnt, / De n-ai simţi tu însuţi ṣi iadul
pe pămȃnt / Și raiul care astăzi sălăṣuieṣte-n tine!”.
Ică Sălișteanu
Nösnerland 