Am putut să scriu nenumărate și nemaiauzite poeme-

în fiecare clipă, în fiecare zi, dar cine să le însemne?

 

Eu nu am avut vreme, celălalt nu a avut timp,

mereu m-am trudit să mă smulg

 din vâltoarea care m-a cuprins:

din mestecăniș,

din unda lângă care dansau, pe mal, ademenitoare doamne,

din apa care nu a știut să se reverse,

din tranșeea unde așteptam o închipuită luptă,

din satul ce se rezema în propria surpare,

din izvorul ce sub codru e supt, spre născare,

din codrul ce atrage atâtea frumoase fecioare

spre a le jertfi pe a așteptării însemne...

 

și m-am înstrăinat de spaima celor ce cred

că clipa călărește pe necuprinsa vreme –

se tot îndeamnă pe un provocator suiș

la capătul căruia vor prinde un neîncercat zbor.

 

Câte biblioteci au rămas cu porțile neînchise,

prin  câte am cutezat să le trec pragul

și le-am dat ușile de perete,

câte tomuri, câte tăblițe,

câte papirusuri, au rămas necuprinse.

 

Voi veni după marea vacanță și voi fura vechea slovă,

încă odată lumea o voi salva

și o voi conduce, cu o altă arcă,

spre un nou înscris.

Ștefan Aurel Drăgan