Cineva, de dincolo de oglindă, îmi tot șterge chipul;

            eu mă mut și mă uit prin altă fereastră,

            cu alt chip,

              cu altă înfățișare,

                cu alt cânt,

                  cu altă mirare,

                    cu altă visare și cu altă chemare

            și iar chipul meu dispare,

            și iar mă scald și mă scufund în fiecare arătare

            cu care cuvânt,

              cu care strig,

                cu care râd,

                  cu care plâng,

            cu care îl chem pe cel de dincolo de ascunziș...,

            dar mă ispitește mereu a lumii vânzoleală

            și-mi tot măsoară pasul ce mereu se pierde,

            și-mi tot arată urma

            pe care am lăsat-o pe fiecare cărare.

Stefan Dragan