Există o rețetă univocă a catharsisului? Ori rămâne totuși apanajul celor dotați sau iscusiți în a sintetiza modele ontologice adaptate convenabil la propria suferință?
A te vindeca nu e o conjugare strict personală, implică veleități de acceptare a comunicării... chiar dacă decalajul temporal dintre influențele exterioare și momentul declanșării cathrsisului poate crea senzația subiectivă de transmutare a suferinței în sentimentul eliberării de ea. Bagajul critic (ca minim necesar) de care avem nevoie ca să declanșăm conversia negativului reprezintă esența problemei, după părerea mea.
Cât ne putem baza pe datul aprioric și cât pe acumularea de experiențe personale relaționate la mediul înconjurător? Înțeleptul din vârful muntelui are avantajul muntelui de sub el, dar noi, ăștia din vale, cum să ne descotorosim de tentația cățăratului spre piscul acumulării altora și să ne umilim îndeletnicirile spre a ne construi propriul munte sub noi înșine, prin noi înșine? Mie îmi miroase tot mai mult că e IARĂȘI vorba de ”managementul riscului”...
Riști să te uiți la hăul din tine, sperând că hăul te privește înapoi cu blândețe sau îi întorci spatele, zâmbind armonios și cuminte, așteptând să-ți treacă viața fără ca cineva să te împingă de piept direct în hăul căscat care te așteaptă să-i asculți privirea blândă, dar severă a permanentei redescoperiri a sinelui?
P.S. M-am hotărât să fac un curs în minimalismul exprimării, am și găsit un manual pe tema asta, pe copertă scrie doar ”TACI DREACU”... 🙄