De la bun început, se cuvine a stabili coordonatele orientative ale răspunsului meu la această anchetă literară. Ancheta literară a devenit o modă în ultima vreme, mai ales în revistele de literatură. Deși am fost sceptică în privința ei, considerând-o un truc de-a umple  pagini, un artificiu de rezervă, în lipsă de subiecte, m-am obișnuit cu această specie a stilului jurnalistic sau a genului epic, mai ales și după ce am citit contribuții semnificative, ale unor scriitori contemporani în anchetele găzduite de revista „România literară”, dar și de „Orizont”, „Viața românească”, „Ramuri”... Se poate spune că rubrica de „anchetă” este nelipsită dintr-un cuprins de revistă literară și la câteva numere mai apare o anchetă. Există o anume curiozitate înnăscută, care-și face simțită prezența și printre cititori, printre cititorii scriitori, de a cunoaște cum gândesc alți scriitori, de a afla lucruri mai puțin știute despre ei, pe care un răspuns sincer, direct și personal le conține. Mă voi referi în răspunsurile mele, niște frământări, practic, pe marginea dezbaterii propuse, la un context ce cuprinde atât latura literară, cât și pe cea publicistică, fără a face uz prea mult de „cultură”, cuvânt care, din păcate, se golește de sens astăzi, când oameni așa-ziși de cultură se înființează prin posturi, posturi și de radio și de televiziune, fără cultură, făcând și cultura care mai să fie amestecată cu tot felul de incultură. Aș spune ca un ultimatul la introducerea propusă: cultura se face, nu se discută.
    1) Există elite culturale?
      Elite culturale e o construcție cu pleonasm, pentru că elitele nu pot fi decât pe bază de cultură, adică pe bază de carte. Înafara lor, pot să funcționeze oameni cunoscuți, recunoscuți, apreciați în domeniile lor, dar nu elite. E la fel și cu intelectualul, care trebuie găsit în zona cărților. Când vorbim despre elită, la singular, ne gândim la un grup valoros, bun, strâns pe principii valorice, care să poată fi urmat, care să aibă ceva de spus. Da aici și locuțiunea adjectivală „de elită”, cu sensul de valoros, deosebit, distins. Când se spune despre o anume manifestare că este/ a fost „de elită”, înțelegem toate superlativele care au concurat la o reprezentativitate prin oamenii cei mai însemnați, din punct de vedere profesional și... cultural. Cred că „elita” s-a mai devalorizat în anii noștri, în rândurile ei intrând tot felul de neaveniți, de impostori, de indivizi ce consideră că poziția socială dă dreptul și la recunoaștere culturală. Aș folosi termenul „elită”, la singular, în sensul celor de mai sus, considerând că elitele sunt de fapt personalități. Și aici aș evidenția faptul că aproape în exclusivitate, chiar din partea cui nu m-aș aștepta, a unor așa-ziși „culturnici”, se folosește „o mare personalitate”, când ea, personalitatea, dacă este, nu poate fi decât mare. Nu există personalitate mică și medie. Dacă ne gândim că elita nu poate să existe decât în cerc literar, folosind cultura din lecturi, din cursuri, din conferințe, din educație, din retorică, atunci să acceptăm prezența ei la/de zile mari. Gânditorul Platon este primul care trasează contururi ale societății, în care statul ideal este condus de filosofi, grație înțelepciunii lor. Teoria elitelor și a circulației lor a fost cuprinsă în lucrarea „Tratat de sociologie”, a lui Vilfredo Pareto, acesta ocupându-se de straturile societății, una inferioară și una superioară, aceasta din urmă având rolul de a-i  influența pe restul oamenilor. Nu toată adunarea are oameni de elită, nu toate manifestările se bucură de această calitate. Elitele sunt rare... Intră în istorii literare. Trăiesc în exil. Pe lângă literați, și filosofii gravitează în jurul elitelor. În cazul lor, pot oricând să introducă noțiunea de „elitism”, prin sufixul „-ism”, exagerând rolul elitelor în societate. Există chiar o știință intitulată „elitologia”, care susține guvernarea societății de o elită restrânsă. Încercând un răspuns cât mai concis, la întrebarea dacă există sau nu elite culturale, răspund cu trecutul, au existat, Titu Maiorescu, Nae Ionescu, Emil Cioran, pentru că ele trebuie să treacă proba timpului, iar în prezent nu oricine ajunge la un microfon este o elită. Cultura este și un domeniu al comunității/ societății, cu angajați care nu trebuie să-și facă decât datoria, fără a avea pretenția nici măcar de „oameni de cultură”. Oameni de la cultură, da! Am făcut toată această divagație, ca să ajung la adevăr: „Nu, nu există „elite culturale.” E doar o altă struțocămilă.

    2)  Ce înseamnă jurnalism cultural? Știm ori nu știm deloc?
     Continuând în același spirit, al denumirii și al interpretării, jurnalismul nu poate fi decât cultural, în sensul în care cel ce-l practică, omul de ziar, de radio, de televiziune, este cult, este cultural, știe să scrie și să vorbească, este preocupat de idei, de mersul omenirii, se întreabă și socoate, gândește, meditează.
    În rândurile Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România ( UZPR ), există o filială care se ocupă cu așa ceva și se numește Filiala de Jurnalism Cultural.
     Principala preocupare a jurnalismului cultural o reprezintă activitățile literare, lansările de carte, cronici de teatru, de spectacol, de film, de muzică, relatări de la vernisaje, reportaje de la manifestări culturale, în sens larg.
    Dar, un jurnalist care trăiește din articolele sale și se ocupă de cultură și educație, în cadrul unei redacții, este autorul unor texte frumoase, artistice, altfel decât celelalte scrieri, de informare, de prezentare și lipsite de calitățile stilului frumos, apropiat de literatură.  Cu cât viața culturală este mai „de elită”, cu atât redarea ei prin mijloace de informare corespunde realității. Situația seamănă cu recenziile de carte. O carte mai puțin reușită poate beneficia de o prezentare colosală, fie că e scrisă de un critic cunoscut, fie că laudele sunt exagerate, iar o carte bună, dacă încape în mâinile/ pixul/ tastatura unui nepriceput, poate să piardă din publicitate, din cititori, dacă aceștia se orientează după recenzii. Ideal ar fi ca evenimentele culturale să fie de ținută înaltă și prezentarea lor să fie pe măsură. Orgoliul unui șef de la cultură care dorește să apară pe prima pagină a ziarului sau a revistei nu-i suficient pentru un jurnalism cu adevărat cultural. Apare „bătălia” între instituții, care să aibă o imagine cât mai favorabilă în presă.
    De obicei, din jurnalismul cultural se nasc cărți. Adunate, articolele devin pagini de carte, de opinii, de cronici de carte, de arte.
      De când cu face-book-ul ca pagină de promovare, informații despre manifestări și afișe își pot posta instituțiile singure. Comentarii, prezentări, acestea toate necesită timp și un condei cu exercițiul scrierii. Un jurnalist bun, cu stil, cu experiență, ajunge singur o instituție căutată pentru felul cum prezintă realitatea aceasta atât de frumoasă, care este lumea emoțiilor, a frumosului.
     
    3) În interiorul sau înafara sistemului de relații culturale?
      Nu știu dacă întrebarea numărul trei o continuă pe cea din numărul 4, cu „ce înseamnă jurnalism cultural”, sau se referă la persoană, dacă ea se situează in sau out?
      Pentru prima parte, presa/ jurnalismul reflectă realitatea. Cât de bine o face, depinde mult de jurnaliști, de cine semnează, cât sunt ei de pricepuți, de talentați, și nu pe bază de „relații”.
      Pentru a doua opțiune, volens-nolens, straturile interferează și se creează o imagine culturală a locului în care trăim. Suntem împreună scriitori, artiști plastici, jurnaliști, reprezentanți ai altor arte, de ultimă generație, și inevitabil se formează o unitate. Așa cum și alte segmente sociale au specificul lor, în zona industrială, economică, de turism.
     Relațiile culturale pot fi înțelese ca principal factor de înaintare în lume, de a ne face cunoscuți în lumea contemporană largă. Rețeaua de relații nu ar trebui să strice imaginea culturală, ci dimpotrivă, să o sporească în ochii lumii de aproape sau de mai departe.

    4) Ce mai înseamnă o revistă cultural-literară?
     La „România literară”, de exemplu, scrie „revistă” și atât. Amestecul de termeni nu e favorabil Și din acest duet ( duel ) are de pierdut „literarul”, pentru că acel „cultural” se dezlănțuie mult mai zgomotos în pagini de orice fel.
     O astfel de revistă, după cum propuneți, este menită să ofere articole de citit. Cu cât sunt mai bine scrise, cu atât crește interesul de a fi căutată. Și se formează o dependență. Citesc reviste încă din școala generală, cu ritmicitate, fără să pierd vreun număr, decât cu foarte mici excepții. Mă orientez după gustul de lectură, citesc text de text, uneori câteva zile la o revistă literară. Și cu creionul în mână, subliniind, de parcă aș citi o carte. Imaginile sunt bine venite, dar atât cât să aline dorul de un chip, cât să ofere un portret de grup, cât să ademenească, potrivit unei coperte. Valoarea unei reviste străbate din textele ei, din interior, nu doar din luciul paginilor scumpe.

    5) Cum ar arăta un festival literar bistrițean, în opinia dumneavoastră?
     Nu știu dacă este neapărat necesar așa ceva, dar, dacă întrebarea presupune un exercițiu de imaginație, un festival literar la Bistrița ar trebui să aducă ceva nou, față de alte festivaluri din țară, ca să se poată bucura pe deplin de apreciere. Altminteri, seamănă/ copiază modelul: oricare ar fi el, se invită scriitori între ei, se face un program, se desfășoară, se mai lucrează la o carte a festivalului, se mai promite o publicare și... dispare. De fapt, nu așa se întâmplă și la alte festivaluri?!... Simpla descriere de „bistrițean” îngrădește orizontul. Cum e și  calificativul atribuit un scriitor de „bistrițean”. Este sau  ne este. Este scriitor și atât. Detalii despre locul nașterii, domiciliul, sunt de viață, nu de operă.
     Cred că un festival  ( un termen nepotrivit, de altfel ) trebuie organizat de către Uniunea Scriitorilor, cu participarea membrilor de Uniune, scriitori care au fost validați, recunoscuți. Celelalte manifestări neomogene nu fac decât să compromită ideea de scriitor. De aici, situațiile improprii nu întârzie să apară. Și să spunem că este un festival literar bistrițean... Care este menirea lui? Ce reprezintă în cadrul general? Cine se raportează la el? Cine validează prezențele/ absențele? Și cine sunt cei care fac lucrurile acestea? Fără un spirit critic, obiectiv și istoric, orice manifestare, literară, nu va putea scăpa de calificativul provincial, neînsemnat, un cerc strâmt și rece... chiar în plină vară.

Elena M. Cîmpan