Ura nu se naște din lumină, ci din focul mistuitor al fricii, frustrărilor, invidiei, orgoliului, injustiției, neînțelegerii. La fel ca focul, ura lasă în urma ei cenușă. Ura ne privește prin ochii celuilalt ca dintr-o oglindă spartă, unde fiecare ciob taie tot mai adânc. 

Parcă nimeni nu mai are loc de nimeni. Ura este aerul pe care îl respirăm, este prezentă în toate conversațiile, la toate mesele, în toate existențele noastre obosite. Ne ridicăm ziduri din cuvinte grele și tăceri apăsătoare, crezând că ne apărăm, până ne pierdem unii pe alții. Ura nu mai este o excepție, este normalul zilelor noastre. 
Și nu mai este direcționată, ci împrăștiată, în toate direcțiile, ca o grenadă care nu face distincție între vinovat și nevinovat. 
Ura nu este puternică, este doar perfidă. Adevărata putere este să nu răspunzi cu foc la foc. 

Politica nu mai este despre idei, soluții și bunăstare, este despre distrugerea celuilalt. Tribuna cuvântului a devenit o tribună a invectivelor, a urletelor, a vânătorilor de greșeli. Nu contează ce spui, contează cât de tare spui și mai ales de partea cui ești împotriva cui. S-a pierdut ideea de dezbatere. Acum avem doar galerii distincte care huiduie și fluieră la fel de fiecare dată, indiferent dacă echipele adversarilor marchează sau ratează. 

Rețelele sociale; un spațiu care s-a vrut a fi despre conectare s-a transformat într-un ring de box. 
Aici toată lumea urăște pe toată lumea cu emoji-uri și gif-uri, cu capturi de ecran  și cuvinte scoase din context, cu jigniri și ironii mușcătoare. Nimeni nu mai are dreptul să greșească. Orice greșeală este vânată și sancționată triumfător. Dacă ai o opinie, este cu siguranță penibilă. 
Dacă nu o ai, ești lipsit de rațiune și perspectivă.
Dacă te exprimi, deranjezi. Dacă taci, ești părtaș. Ne ardem unii pe alții pe rugul opiniei publice în fiecare zi.

Ura a intrat și în familie, încet, pe vârfuri, dar fără ezitare. Părinți și copii nu se mai înțeleg, nu din cauza perimatului deja conflict dintre generații, ci pentru că vin din lumi prea diferite. Unii sunt proști și încuiați, ceilalți lipsiți de respect și de valori. Se trântesc uși, se intrerupe dialogul și acolo unde era odată doar o diferență de viziune, acum este dezgust și dispreț. Totul este  personal, iremediabil.

Profesorii se simt hăituiți. Părinții sunt nemulțumiți. Profesorii cred că fac, părinții cred că profesorii nu fac destul și în niciun caz bine. Elevii, cinici și plictisiți, sunt prinși în mijlocul unui război al orgoliilor. Toți trag de sistem, dar în direcții opuse. Nu mai este loc de încredere, doar de suspiciune și acuze. În școală se cultivă frica și furia în locul învățăturii. Se plătesc frustrările cu tăceri sau replici acide. Și cu ură.

În spațiul public agresivitatea a devenit rutină. În trafic se înjură unii pe alții ca și cum ar avea un drept divin asupra șofatului, semnelor de circulație, culorilor semafoarelor, șoselelor. În autobuze se împing, se privesc ca niște dușmani, tinerii pe bătrâni, pentru că le invadează spațiul, în viziunea lor, pur privat, bătrânii pe tineri, pentru că sunt lipsiți de bun simț. În magazine se urlă, se disprețuiește. Vecinii care nu au mașini îi urăsc pe cei care au, iar cei cu mașini se urăsc între ei pentru un loc de parcare. Nimeni nu mai are răbdare. Nu mai este loc de compasiune. Ne enervează tot: timpul, căldura, ploaia, oamenii. Ura a devenit instinct de autoapărare.

Din lupta asta continuă nu câștigă nimeni, toți pierdem ceva. Încrederea. Dialogul. Umanitatea. Și parcă nimeni nu mai știe cum să iasă din situația asta, ca dintr-un carusel care nu se mai oprește și în care urlăm unii la alții, fără să ne mai auzim.

Suntem făcuți din aceeași neliniște, din aceleași întrebări fără răspuns, și totuși ne urâm unii pe alții. 

Poate că, într-o zi, ne vom trezi și ne va fi dor să fim buni. Să fim empatici. 
Să fim înțelegători. Să respirăm fără să simțim că trăim pe câmpul de luptă. Poate că, într-o zi, vom ști că ura n-a fost niciodată o soluție. 

Dar până atunci, fiecare zi mai adaugă un strat de ură peste cel de ieri.