insula cuvintelor de acasă

Am plecat de acasă demult,
de pe vremea cand aducerile aminte erau mult prea fragede
și se sfărâmau ușor,
așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale timpului.
Am crescut, m-am înmulțit și am umplut pământul
undeva departe, dincolo,
peste nouă mări și nouăzeci de țări.
 
Gândul de acasă se risipea ca ultimul fum
alungat de vântul jucăuș al lunii Mai
și, într-o zi, precum porumbelul lui Noe,
a zburat și n-a mai revenit.
 
Cândva târziu, după ani și ani, peste toate acele țări,
și din mijlocul tururor acelor mări
a început să se ridice o insulă,
mică la început, așa că nu i-am dat importanță.
 
Dar din când în când am început să aud dinspre ea,
seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții adromeau –
mai întâi încetișor ca un susur –
cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare —
“mamă”, “tată”, “durere”, “bucurie”, “iubire”, “inimă”, „dor”.
 
Mai apoi au intrat în vorbă cu mine,
de pe țărmul acelei insule,
un cioban pe un picior de plai
și un prinț ce-ndrăgea vânătoarea —
ce doineau despre un tei,
sus pe un deal unde răsare luna ca o vatră de jăratic,
de unde se mai aude încă și azi,
susurul anilor ce trec, ca nouri lungi pe șesuri,
înspre regretul etern al fiecăruia
în tainicul minut când moare…
 
Mai spuneau de seceta ce-a ucis orice boare de vânt
și pe fata prefacută-n căprioară –
martoră a unui testament iscat din
bube mucegaiuri și noroi,
care dintre galbenele file cânta despre
inima frântă a unui rigă spân.
Se vedea încă acolo pe țărm
aceeaș bancă unde stam t
âmplă fierbinte lângă tâmplă
în timp ce cuvintele zburau între noi
înainte și înapoi 
înainte și înapoi…
 
Pe insula asta, mai zicea ciobanul,
de-atâtea zile aud plouând,
dar vine apoi primăvara-n balta renăscută
cu zile ce-amintirea le sărută –
până într-un târziu
când oamenii dispăreau tot mai mult,
devenind tot mai mici,
cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre,
cât bobul de grâu…
 
Stam așa ca fermecat, privind și ascultând împietrit,
dar mi-au spus deodată că e vremea rozelor ce mor,
că diseară-i plecarea din insula mea –
trăsura de nuc mă așteaptă la scară.
Înainte să plec, i-am întrebat pe cioban și pe prinț,
“ce-i cu insula asta, a cui e, de unde a apărut așa
netam nesam, tocmai aici peste mări și țări?”
E insula ta, mi-au răspuns.
E insula cuvintelor de acasă.
 
“Dar cum de-a apărut așa de-odată,
tocmai aici, tocmai acum?”
A fost aici cu tine, dintotdeauna,
înconjurată de păsărele mii și stele făclii.
Nu-i vina ta. Așa e scrisă nemilostiva lege a firii.
Tu de abia azi ai descoperit-o.