De câteva ori pe zi timpul se ia la întrecere cu mine. Îmi pune viori sub tălpi, privindu-mă cum le încalț stângaci ca pe niște galoși de lemn prețios.
Corzile răsucite în ele însele, dimensiuni extrapolate ale auzului, îmi sfârtecă gleznele la fiecare mișcare. Din când în când, la comanda dirijorului, arcușuri oțelite îmi fragmentează pașii, lăsând în urmă acorduri fărâmițate, cele mărunte și fine, făcute cu lumea, cele grunjoase și grele, făcute cu mine însumi.
Mă poticnesc nelămurit ca un rapsod fără memorie, înaintez ezitând să-mi înțeleg rostul în cursă, iar timpul mă provoacă zâmbind să-mi ascult simfonia mută.
Marius Buculei Cum să te vindeci de poezie, de autoreferențialitate, de evadarea în metaforă? Cum să pricepi că o lipsă și un vis nu creează o soluție, cum să înțelegi ca DAI-LI nu e un indemn la heirupism, ci o angajare conștientă la regăsirea a ceea ce nu știi că deja posezi, cum să rămâi dinamic și relevant ție însuți într-o lume în care sinteza nu mai e aplicarea imaginației intelectului sensibilizat, ci ingurgitare disperată de lacune împachetate comercial? Cum să treci din poezie in ființă fără să te pierzi pe drum? Mulțumesc, Zorin Diaconescu pentru anamneza ezitării, e bine să ne aducem aminte de greșelile parcursului...
Lasă un răspuns