Când strigi înăuntrul meu ecoul nu se mai întoarce, Se tot duce, răspunsul, în schimb, Rămâne acolo și doarme ca un liliac de veghe, Doar câte o pasăre zboară peste capul meu sau un fluture, Undeva cade o vază cu flori uscate, Cade și brațul tău rămas atâta timp în aer Imitând stângaci o chemare. Și trenul fuge prin câmpie ca o cicatrice pe obrazul meu, Eu nu sunt în tren, Eu sunt cel care le pierde. Nici anul ăsta n-o să ajung acasă, Nici anul ăsta nu se va mai împlini Vreun an așa cum trebuie. De-o vreme sunt luat pe sus Într-un camion de sare și nisip și împrăștiat pe străzi, Pe unele le știu, pe altele le descopăr din mers, Nu-mi amintesc prea multe, nu, E prea mult viitor afară și prea puternic vântul lui. Iarna din secunde se topește ușor, Mai trecem un prag, Mai moare un drac în noi Și noi tot fără noi am rămas.
Lasă un răspuns