Râde iarăși primăvara? Cu dinți de lumină crudă, peste câmpuri înverzite și peste suflete trudite, la hotarul dintre mugur și speranță,
ca o fanfară obosită, cu trompete ruginite, fum de grătare patriotice și mici umflați electoral, ridicându-se solemn spre cerul unei patrii în care visul a rămas o fotografie îngălbenită,
cu surâsuri de catifea, cu taine ascunse sub gene tremurânde— poate iubire, poate foame, poate revolta nerostită a unei generații care spera că dreptatea nu se vinde la tarabă politică.
Era gustul pâinii calde și promisiunea simplă că sudoarea palmelor va rodi dreptate, nu vile, nu pensii speciale, nu funcții moștenite de nepoți cu carnet de partid.
Dar…
Maiul nu mai vine, ci se târăște prin colbul bulevardelor, cu vuvuzele isterice în loc de fanfare, cu parade grotești pentru burțile pline ale noilor boieri, sătui de vorbe și grași de combinații.
Sub flamuri false, prefecți de carton ies din tractoare ruginite, îmbrăcați în lozinci, cu zâmbete de plastic lipite pe fețe ca niște măști de carnaval murdar, unde prostia defilează cu rang oficial.
O caracatiță politică își întinde tentaculele peste holde, peste fabrici, peste pensii sfârtecate, peste buzunarele goale ale celor mulți, sugând liniștea din oasele bătrânilor și viitorul din ochii copiilor.
Dreptatea— o păpușă mecanică, trasă cu cheiță din când în când, la sărbători, la alegeri, la televizor, ca poporul să creadă că încă există.
Și lesa se sloboade mereu peste aceeași pradă: mulțimea tăcută, cu spinarea frântă sub biruri, sub minciună, sub foamea îmbrăcată festiv, în timp ce lichelele ciocnesc pahare în numele prosperității.
Și cetatea geme, iar lupii cu gulere albe sfâșie fără teamă ultimul strop de demnitate, cu legi croite strâmb, cu promisiuni reciclate, cu patriotism de paradă și buzunare fără fund.
Râde iarăși primăvara— dar râsul ei e clopot spart si Tepes nu mai vine.
Lasă un răspuns