Pașii m-au purtat zilele acestea prin orășelul bănățean Lipova. Nu puteam trece mai departe fără o oprire, măcar pentru câteva clipe, în locul unde, cu mai mult timp în urmă, începea una dintre experiențele care aveau să ne schimbe pe toți: stagiul militar.
Eram tânăr absolvent de facultate când, împreună cu mai mulți colegi, am primit ordinul de prezentare la Lipova. Recunosc, eram puțin speriați. După anii frumoși ai studenției, să te vezi dintr-odată în uniformă, tuns regulamentar și pregătit să execuți ordine nu era deloc ușor. Din fericire, eram mulți colegi de facultate și am reușit să transformăm acea perioadă într-o continuare, mai severă și mai disciplinată, a vieții studențești.
Ne acomodam încet-încet cu programul cazon, chiar dacă șlagărul care răsuna adesea printre soldați era cât se poate de sugestiv:
„Mamă, rău m-ai blestemat, Să fac armata-n Banat, În Banat, la Lipova, Sus pe Cioca-i chiciura…”
Nu a fost ușor. Dar, privind în urmă, sunt convins că acele șase luni ne-au disciplinat, ne-au învățat respectul pentru ordine, pentru responsabilitate și, poate, ne-au pregătit mai bine pentru viață.
Unul dintre momentele care ne-au impresionat profund a fost vizita la Monumentul Eroilor de la Păuliș. Acolo am aflat povestea tinerilor elevi ai Școlii de Ofițeri în Rezervă de la Radna care, în septembrie 1944, alături de unități ale armatei române, au oprit înaintarea trupelor horthyste și germane în zona Păulișului. Cu sacrificii uriașe și pierderi grele, ei au apărat Valea Mureșului și au rămas în istorie drept „Eroii de la Păuliș”, un simbol al curajului și al datoriei față de țară. Monumentul ridicat în cinstea lor nu este doar un loc al memoriei, ci și o lecție de istorie pentru fiecare generație.
Cine mai vorbește astăzi despre eroii de la Păuliș? Cine le mai spune tinerilor că libertatea și liniștea de care ne bucurăm au fost plătite cândva cu sânge?
Anii au trecut. Astăzi am privit din nou spre ceea ce odinioară era o unitate militară plină de viață. Atunci vedeai ordine, disciplină, curățenie și sute de tineri care animau întreaga zonă. Astăzi, același loc pare uitat de vreme. Gardurile ponosite, clădirile care poartă urmele abandonului și liniștea apăsătoare vorbesc mai degrabă despre uitare decât despre respectul pentru ceea ce a fost.
A venit apoi vremea în care s-a hotărât că România nu mai are nevoie de serviciul militar obligatoriu, că securitatea țării este garantată prin apartenența la NATO și că vremurile s-au schimbat. La acel moment, mulți dintre noi am considerat că este o decizie firească. Poate chiar una bună.
Astăzi însă, într-o Europă în care războiul nu mai este doar un capitol din manualele de istorie, ci o realitate aflată la granițele noastre, întrebările revin firesc. Fără a pune sub semnul întrebării importanța alianțelor din care facem parte, nu putem să nu ne întrebăm dacă o țară nu trebuie să-și păstreze și propria capacitate de apărare, propriul spirit militar și respectul față de instituțiile care i-au garantat existența.
Privind starea de paragină în care a ajuns fosta unitate militară din Lipova, am avut sentimentul că nu doar zidurile s-au degradat, ci și o parte din memoria noastră colectivă. Iar atunci când uităm trecutul, riscăm să nu mai înțelegem nici prezentul și nici responsabilitățile pe care le avem față de viitor.
Lasă un răspuns