Marius Buculei: Visele mai reale decât…

Așteptându-l pe Theodoros...

Am visat ca eram cu toții, cei mici, cei mari și cei mijlocii, adunați în piața mare a orașului, așteptând. Nu-mi aduc aminte ce așteptam, nu-mi aduc aminte dacă înțelegeam ceva din așteptarea aceea sau dacă venisem măcar acolo din proprie voința sau fuseserăm adunați de alții. Lumea stătea cu ochii ațintiți în sus, era o lumină Orbitoare, de care îmi aduc perfect aminte că venea direct de la Soare, mult mai orbitoare decât palidele lumini ale reflectoarelor care înconjurau și luminau mulțimea din piață.
Mi-am pus mina la frunte, acolo unde mă arde de obicei orice lumină venită de sus și, cu ochii mijiți, ca un bebeluș întâmplat prin mulțime, am văzut un chip ascuțit, cu plete cenușii și ochi negri de tristețea fericirii, cocoțat pe un Obelisc tuciuriu ș luminos ca privirea lui. În jurul pieței stăteau cuminți, aranjate lucios sub lumina reflectoarelor, niște mașinuțe colorate, pline de reclame, cu motoarele pornite. Erau mai degrabă mici utilaje pe roti, ca niște care fără cai, așteptând parcă aceeași așteptare ca și noi.
În vis nu cred ca poți visa cu adevărat așteptarea, ea e tot timpul mascată de spaime, îmbălsămată de fricile de peste zi, urâțită de frumosul pe care îl deslușim la trezire. Așa și azi-noapte, foarte repede după ce ochii somnului rece mi-au dat piața cu oameni, Obeliscul Orbitor și mașinuțele colorate, într-o clipită am simțit un șuier de zbor, ca un zvon de murire și am văzut chipul negru înfășurat într-o mantie neagră prăbușindu-se în hăul pieței. 
Izbitura de dalele lucioase s-a transformat în sunetul lăsat nouă de stolurile de păsări la plecarea spre cald și în locul trupului, care dispăruse în măruntaiele pieței, miriade de foi de hârtie țâșniseră din locul prăbușirii în toate direcțiile, revărsându-se peste noi. Nimeni nu s-a mișcat din loc, încremenirea mi-a adus aminte de minciunile fotografiei. 
Ca la un semn, mașinuțele s-au pornit pe roțile lor imense și au adunat rând pe rând foile împrăștiate la picioarele noastre. 
Ca la un semn, ne-am retras pios și cuminți din calea lor, așezându-ne pe rânduri, cei mici, cei mari și cei mijlocii, așteptând o altă așteptare.
Ca la un semn, mașinuțele au înghițit foile în burțile lor de tablă și s-au așezat apoi grijuliu la locurile lor sub reflectoare.
Ca la un semn, din adâncurile lor, mașinuțele au scos apoi cărți cu coperte lucitoare, cu numele, de niciunde știut și cu chipul de neuitat al omului de pe Obelisc. 
Ca la un semn, alarma a sunat la capul meu, m-am ridicat să mai trăiesc o zi și pe ecranul telefonului am citit un mesaj de la mama: “A sosit Theodoros de M. Cărtărescu”. M-am uitat repede pe calendar, mai sunt 33 de zile până să ajung în Piață.